Florica Patan
Nu mi-ai mai spus de tine mai nimic,
Când te rănește viața și-ți pare bal-mascat
Și chipuri după chipuri poartă măști și tot mai mic
Te pierzi în infinit cu pas săltat.
Eu mă mai bucur, se-ntâmplă tot mai rar,
De lucruri nesperate, chiar mărunte
Și totul este-n lume temporar
Și peste râu, nimic definitiv nu pune punte.
Să fiu, aș vrea, mai fericită-n lumile grăbite,
Însă reversul bucuriei îl văd în plumb de nor
Uitarea sparge orele vrăjite,
Iar fericirea-i spulberată în fumul zburător.
Mâhnirea se strecoară și chinuit de doruri,
Răcoarea din muguri de cuvinte ai răscolit, tenace
Transfer însângerat de goluri
Iar fructul inimii rănite piere, furnică prinsă-n ace.
Și totuși, toate le avem încă în noi, latente,
Nimic și niciodată n-a fost așa copleșitoare,
Trăind dureri și vise transcendente,
Precum iubirea noastră, în clipa trecătoare.
