Cleștele

În iarna anului 1421, când zăpezile se așezaseră peste Northumberland atât de devreme încât drumurile dintre abații deveniseră aproape impracticabile, la Saint Oswin a sosit din York un cufăr cu câteva cărți vechi, trimis de un preot care își vânduse biblioteca pentru a-și plăti datoriile. Cufărul era umed și greu, iar una dintre curelele de piele se rupsese în timpul drumului, însă nimic din înfățișarea lui nu ar fi atras atenția dacă, printre volumele de teologie și calendarele liturgice, fratele Aldred, bibliotecarul abației, nu ar fi găsit un manuscris legat în piele neagră, a cărui copertă păstra încă, sub petele de mucegai, urmele unei cruci aurite.

Cartea era o relatare a Patimilor, copiată probabil la sfârșitul secolului al XIII-lea și împodobită cu douăzeci și trei de miniaturi, în care pictorul reprezentase cu o minuțiozitate neobișnuită nu numai scenele Evangheliei, ci și obiectele asociate în tradiția creștină cu Patimile: coroana de spini, trestia, buretele îmbibat în oțet, sulița, biciul, ciocanul, cleștele și cuiele. Pentru fratele Cuthbert, care se ocupase cândva de pictarea manuscriselor la Durham și recunoștea, după felul în care era trasată o frunză sau un fald de veșmânt, mâna unui atelier întreg, miniaturile erau suficiente pentru a face din carte o comoară, însă Father Oswin, starețul, a fost mai puțin impresionat când Aldred i-a arătat o însemnare aflată pe prima filă, scrisă cu o cerneală mult mai târzie decât cea a manuscrisului.

Non numerentur clavi, stătea acolo, iar dedesubt, într-o mână tremurată, cineva adăugase traducerea: „Să nu fie numărate cuiele”.

Oswin a citit cuvintele, apoi a ridicat privirea spre Aldred și i-a spus că, în biserică, asemenea obiecte nu erau privite ca lucruri rele, ci ca mărturii ale Patimilor și ale biruinței lui Hristos, astfel încât nu vedea niciun motiv pentru care un călugăr să transforme o imagine evlavioasă într-o superstiție. Aldred nu l-a contrazis, deși observase că fratele Cuthbert, aflat lângă fereastră, nu mai privea manuscrisul cu aceeași seninătate.

În acea seară, după ce ceilalți frați s-au retras, Aldred a rămas în bibliotecă pentru a copia câteva însemnări despre proveniența cărții și, înainte de a închide volumul, s-a oprit la una dintre miniaturile Răstignirii. Era o imagine deosebit de frumoasă, în care Hristos se afla pe Cruce, Maria și Ioan stăteau la picioarele ei, iar soldații, aproape diminuați de măreția scenei, erau reprezentați în partea de jos, lângă obiectele Patimilor. Un ciocan, un clește și trei cuie fuseseră așezate pe pământ, iar Aldred, fără să-și dea seama de ce, le-a numărat.

Când a revenit cu privirea la pagină, i s-a părut că mai vede un cui, prins în mâna unui soldat din fundal. A apropiat lumânarea până când flacăra i-a încălzit degetele și a constatat că obiectul era într-adevăr acolo, însă, în clipa în care a întors pagina și apoi a revenit, mâna soldatului era goală, iar cele trei cuie se aflau din nou lângă ciocan.

Aldred a închis cartea cu un zâmbet jenat, spunându-și că lumina slabă și oboseala îi jucaseră o farsă, dar când s-a ridicat să plece a auzit în spatele dulapului un sunet sec, asemănător unei lovituri de ciocan în lemn. A așteptat câteva clipe, iar pentru că zgomotul nu s-a repetat, a stins lumânarea și a ieșit, fără să observe că pe coperta manuscrisului rămăsese o urmă subțire, ca și cum cineva ar fi apăsat din interior cu vârful unui cui.

În dimineața următoare, Cuthbert a venit la bibliotecă înainte de utrenie și l-a găsit pe Aldred pregătind manuscrisul pentru examinare. Fără să-i spună ce văzuse în timpul nopții, bibliotecarul i-a arătat miniatura, iar Cuthbert a rămas atât de mult timp aplecat asupra ei, încât Aldred a început să creadă că descoperise o greșeală de desen.

– Nu este o greșeală, spuse în cele din urmă pictorul. Privește ciocanul.

Aldred a văzut doar o unealtă pictată cu grijă.

Cuthbert i-a arătat însă o zgârietură fină de pe mâner, o urmă pe care artistul o repetase în toate scenele în care apărea ciocanul, deși poziția lui se schimba de fiecare dată.

– Este același ciocan, spuse Cuthbert, și nu înțeleg de ce.

Înainte ca Aldred să poată răspunde, din zidul bibliotecii s-au auzit trei lovituri, atât de limpezi încât amândoi s-au întors spre peretele de piatră, iar Cuthbert, care nu era un om înclinat spre superstiții, a rămas câteva clipe cu mâna pe pagina deschisă.

– Cineva lucrează în camera de alături?

– Nu există nicio cameră de alături, răspunse Aldred.

După aceea nu au mai vorbit despre zgomot, dar în zilele următoare Aldred a început să verifice miniaturile ori de câte ori rămânea singur, iar ceea ce descoperea nu mai putea fi pus cu ușurință pe seama luminii. Într-o scenă erau trei cuie, în alta patru, iar în cea mai mare parte a timpului unul dintre ele apărea undeva în apropierea marginii, de parcă pictorul îl ascunsese intenționat acolo; mai neliniștitor era faptul că, dacă priveai manuscrisul câteva minute și reveneai la aceeași imagine după ce întorceai pagina, cuiul nu se afla întotdeauna în același loc.

Aldred i-a cerut într-o seară părerea lui Wulfstan, bătrânul călugăr care fusese fierar înainte de a intra în abație. Wulfstan a privit îndelung o miniatură în care un soldat ținea un ciocan, iar lângă el era desenat un clește, după care a spus că pictorul cunoștea foarte bine uneltele, pentru că făcuse articulația cleștelui exact cum trebuia.

– Ai mai văzut asemenea clești? îl întrebă Aldred.

– Am văzut sute, răspunse Wulfstan, dar acesta este desenat după unul anume.

– De unde știi?

Bătrânul își trecu degetul peste marginea paginii fără să o atingă.

– Pentru că are o îndoitură pe mâner, iar un fierar nu inventează asemenea lucruri fără motiv.

Când Aldred i-a povestit despre însemnarea referitoare la cuie, Wulfstan nu a râs, ci a rămas cu ochii în foc, ca un om care își amintește ceva ce nu ar fi vrut să-și amintească.

– Am auzit cândva, la Durham, despre un frate care credea că unul dintre cuiele folosite la Răstignire nu fusese niciodată pomenit în Scriptură și că fusese pierdut înainte de a ajunge la Cruce, spuse el în cele din urmă. A căutat ani întregi acel cui și, după cât se spunea, l-a găsit într-o fierărie.

– Și era adevărat?

– Era un cui adevărat, ceea ce nu este același lucru.

Aldred a zâmbit, însă Wulfstan a continuat cu o voce foarte joasă:

– Uneori, frate Aldred, lucrurile încep să semene cu ceea ce omul dorește să găsească în ele.

În Vinerea Mare, manuscrisul a fost adus în biserică, iar Cuthbert a rămas după slujbă pentru a acoperi miniaturile cu foi de pergament. Când Aldred a venit să-l ajute, l-a găsit în fața ultimei reprezentări a Răstignirii, cu mâna sprijinită pe masă și cu fața atât de palidă, încât bibliotecarul a crezut pentru o clipă că i se făcuse rău.

– Ce s-a întâmplat?

Cuthbert nu i-a răspuns, ci a indicat marginea inferioară a miniaturii, unde, lângă ciocan și clește, se vedeau acum cinci cuie.

– Le-am numărat mai devreme, spuse el. Erau trei.

Aldred s-a aplecat și a privit imaginea, iar după câteva clipe a observat că al cincilea cui nu era așezat pe pământ, ci se afla în mâna unui soldat care stătea în spatele Crucii.

– Poate că ai uitat, spuse el.

– Nu am uitat.

Cuthbert ridică ochii spre el.

– Am început să cred că manuscrisul nu ne arată lucrurile pe care le conține, ci lucrurile pe care le căutăm.

În acel moment, din apropierea altarului s-a auzit un zgomot metalic, iar cei doi au văzut pe podea un clește de fier pe care niciunul nu-l adusese acolo. Wulfstan, chemat de zgomot, l-a ridicat și l-a examinat cu atenția unui om care nu privește niciodată un obiect de metal fără să se gândească la mâna care l-a făcut.

– Este vechi, spuse el.

– Cât de vechi?

– Nu pot spune.

Apoi și-a apropiat cleștele de lumina lumânărilor și a observat pe una dintre fălci o urmă brună.

– Dar nu este rugină.

Cuthbert a făcut un pas înapoi.

În noaptea aceea s-a îmbolnăvit. A murit trei zile mai târziu, iar înainte de asta l-a chemat pe Father Oswin și i-a spus că nu se temea de obiectele din manuscris, fiindcă știa prea bine ce înseamnă ele în tradiția creștină; ceea ce îl tulbura era faptul că oamenii dinaintea lui începuseră să le privească nu ca pe niște mărturii ale unei jertfe, ci ca pe niște lucruri care puteau fi posedate, ascunse și folosite pentru a dobândi o putere proprie.

– Nu obiectele sunt problema, părinte, a spus el. Noi suntem.

Oswin i-a poruncit lui Aldred să închidă manuscrisul și să nu-l mai deschidă.

Totuși, în aceeași noapte, starețul a coborât singur în criptă.

Când Aldred l-a găsit, manuscrisul era deschis pe ultima miniatură, iar Oswin stătea aplecat asupra ei, cu o expresie pe care bibliotecarul nu i-o mai văzuse niciodată.

– Sunt șase, spuse starețul.

Aldred s-a apropiat și a privit pagina. Erau într-adevăr șase. Al șaselea cui nu se afla în scenă, ci în chenarul exterior, foarte aproape de marginea pergamentului.

– Este o adăugire, spuse Aldred.

– Da.

– Cine a făcut-o?

Oswin nu răspunse, pentru că în acel moment lumina lumânării a căzut pe marginea paginii și a scos la iveală o figură pe care niciunul dintre ei nu o observase până atunci: un călugăr îmbrăcat în negru, pictat atât de mic încât putea fi confundat cu o umbră, care stătea în afara scenei și privea nu spre Cruce, ci spre marginea manuscrisului. Fața lui era întoarsă către cel care privea. Oswin a închis cartea.

– Du-o înapoi în dulap.

– Părinte…

– Nu o mai deschide.

Din zidul criptei s-a auzit atunci o lovitură surdă, ca și cum cineva ar fi bătut cu un ciocan în piatra din spatele lor. Aldred a tresărit, însă Oswin nu s-a mișcat; a rămas cu mâna pe coperta manuscrisului și a spus doar că uneori omul ajunge să se teamă de propria imaginație, iar frica, odată hrănită, poate lua forma oricărui lucru pe care îl privește.

Manuscrisul a fost ascuns și, înainte de Crăciun, a dispărut din abație.

Trei sute de ani mai târziu, volumul a reapărut într-o colecție particulară din Londra, unde un istoric pe nume Edward Marsh l-a cumpărat fără să cunoască legenda. Îl interesau miniaturile și mai ales felul în care artistul reprezentase instrumentele Patimilor, căci cleștele, ciocanul și cuiele erau desenate cu o precizie aproape tehnică, ceea ce l-a făcut să creadă că pictorul lucrase după obiecte reale.

Într-o seară, în timp ce compara o fotografie veche cu manuscrisul aflat pe masa sa, Marsh a observat un al șaselea cui care nu apărea în original. A presupus că era un defect al plăcii fotografice, însă după ce a repetat fotografia și a obținut exact aceeași imagine, a început să studieze cu mai multă atenție chenarul miniaturii. Cuiul nu era întotdeauna în același loc. În prima fotografie se afla lângă marginea de jos; în a doua era mai aproape de colț, iar în a treia părea să fi ajuns atât de aproape de marginea exterioară, încât Marsh a avut impresia neplăcută că, dacă ar mai fi făcut o fotografie, obiectul ar fi apărut pe masa lui. A lăsat aparatul deoparte și a închis manuscrisul. În dimineața următoare, a găsit pe birou un clește de fier. Nu știa de unde provenea, dar l-a recunoscut imediat, pentru că era același clește care apărea în miniaturile manuscrisului, cu aceeași îndoitură aproape imperceptibilă pe mâner. Între fălcile lui se afla un cui, iar Marsh, deși nu credea în asemenea lucruri, a simțit o neliniște atât de puternică încât a dus obiectul în altă cameră și a încuiat ușa. Când s-a întors, manuscrisul era deschis. Ultima miniatură îl aștepta pe masă. Marsh s-a apropiat încet și a observat că în marginea imaginii călugărul era încă acolo, numai că acum nu mai ținea cuiul în mână. Ținea cleștele. Pentru câteva secunde, istoricul a rămas nemișcat, încercând să-și convingă mintea că ceea ce vedea era o combinație de umbre și pigmenți vechi. Apoi a observat că, în dreptul marginii pergamentului, era pictată o mână care nu aparținea niciunui personaj din scenă. Era mâna cuiva aflat în afara miniaturii. Degetele se sprijineau pe marginea paginii. Exact în locul în care se afla mâna lui Marsh. El a tras imediat manuscrisul spre sine și l-a închis. Când a făcut-o, ceva metalic a căzut pe podea. Nu cleștele. Un cui. Marsh l-a privit mult timp fără să-l atingă, iar apoi, cu o grijă aproape ritualică, a ridicat manuscrisul și l-a dus într-un dulap pe care l-a încuiat. A doua zi a cerut ca volumul să fie vândut. Nu a spus de ce. În inventarul colecției, lângă numele manuscrisului, a rămas doar o notă scurtă, scrisă cu cerneală neagră:

„Nu este nimic rău în aceste obiecte; răul începe atunci când omul dorește să fie mai mult decât martorul lor”.

După vânzare, manuscrisul a dispărut din nou. Nimeni nu a mai știut unde a ajuns, iar povestea ar fi putut să se încheie aici dacă, mulți ani mai târziu, un restaurator nu ar fi găsit într-o fotografie veche a ultimei miniaturi un detaliu care nu fusese remarcat de niciunul dintre proprietarii anteriori. În marginea paginii, lângă mâna călugărului, se vedeau acum șase cuie. Al șaptelea nu era pictat. Se afla pe masa din fața manuscrisului, în afara imaginii. Iar lângă el era cleștele, cu fălcile deschise, ca și cum ar fi fost așezat acolo pentru mâna celui care urma să ridice cartea…