Gabriela Pachia
Gerul şi mirajele ne înlănţuie deopotrivă…
Paradisul îşi caută locuinţă cu chirie,
răsăritul aruncă viaţa în gheaţa vizoarelor,
Soarele are vacanţă intersemestrială,
visările se lovesc de stele, stelele – de chilii,
albinele trezesc topitoriile conştiinţei,
agoniselile rod uşile cămărilor, răbdarea fiinţei,
rotocoalele păsărilor citesc câmpurile de grâu,
lujerii se pleacă ţurţurilor, coroanelor,
rânduielile nu cruţă brizúrile furnicilor…
“Men are not prisoners of fate,
but only prisoners of their own minds.”
Zâmbetul şi mătăsurile încătuşează sufletul,
păunii ţes iluzii în aripile liliecilor,
dragostea străluceşte mai tare decât apa,
punţile tremură peste tăceri gârbovite,
amintirile se lasă zgâriate de acul patefonului,
perlele ipocrite sufocă muzica de operetă,
broderiile stârnesc haos în lumea ácelor,
praf de aur cicatrizează aspiraţiile bombastice,
becurile candríi fură speranţele nemuririi,
albastrul de Atlantic ameţeşte vapoarele…
“Don’t be the prisoner of your own style!”
Pâcle împăienjenesc cascadele tumultuoase,
catargele întâmplărilor şi-au tocit bumbacul,
norii suie mai presus de credinţele matlasate,
buburuze smintite se bucură-n buchete de flori,
roşu peste roşu se face negru,
somnul răpune jumătăţile de măsură,
Dumnezeu crucifică simboluri în prunci,
lumânările sunt soldaţii credincioşi vieţii,
sfinţii cântă în strană până noaptea devine stană,
până Kilimanjaro se răstoarnă într-un poem…
“The prisoner grows to love his chains.”
Umbra ta – nor secund, sfâşiat de îndoieli!
♣♣♣
Claustrophobic Straits
The frost and the mirages equally enchain us…
The Paradise is in search of a cottage to rent,
the sunrise casts life into the peepholes’ ice,
the Sun enjoys his intersemestral holiday,
our reveries bump against the stars, the stars – against
hermitage cells, the bees awaken the conscience foundries,
our earnings gnaw the pantry doors, the being’s endurance,
the birds’ circles peruse the wheat-fields,
the young shoots surrender to icicles and tree crowns,
regulations do not spare the broken kernels of the ants…
“Men are not prisoners of fate,
but only prisoners of their own minds.”
Smiles and silks grabbily shackle our souls,
the peacocks interlace illusions in the bats’ wings,
love shines more effulgently than water,
the decks tremble over hunchbacked silences,
memories indulge in being scratched by the gramophone
stylus, the hypocritical pearls stifle the operetta music,
embroideries stir chaos in the sewing needles’ world,
the gold dust cicatrices the bombastic aspirations,
tipsy and foolish light-bulbs steal the vistas of immortality,
the Atlantic blue befuddles the cruise ships…
“Don’t be the prisoner of your own style!”
The thick dark fog webs the tumultuous cascades,
the masts of haphazard routes have worn out their cotton,
the clouds rise above all our quilted creeds,
frantic ladybirds relish the flowers and bask in bouquets,
red upon red gloomily turns into black,
the heavy slumber annihilates half measures,
Our Lord God crucifies symbols in our babies,
the candles are the soldiers faithful to life,
the saints psalmodize in the pews until the night is petrified,
until Kilimanjaro overturns and spills the poem out…
“The prisoner grows to love his chains.”
Your shadow – a lesser cloud, torn by misbeliefs!
♣♣♣
