Rodica Oniga 
Cântecul ciopleşte în case,
ca un glas trecut prin oase,
ca dorul citind miezul pâinii.
Mă-mbracă ninsori ale baladei
urmele lor au răspunsul în mine
vămuind cămaşa albă a tatei
într-o făgăduială de dac care vine.
Vârsta tatei lângă stele nu cade,
nici zidirea nu poartă trudă,
când pacea nu respiră prin tranşeea crudă,
când viaţa cioburi adânceşte în ciudă.
