Silvia Osman 
știi, din cioburi
mi-am clădit zid de-o șchioapă,
ca să nu uit,
de câte ori trec dincolo,
cum e când te frângi;
din cioburi
mi-am așezat pat,
să nu cred vreodată
că liniștea trupului
și locul unde-mi odihnește tâmpla
sunt un bun dat;
din cioburi
mi-am întins cale
să simt mereu sub tălpi,
pas după pas,
drumul drept;
învață-mă, cum întinzi
peste răni
vorbe,
spune-mi cum înțelegi
golul
când sufletul ți-e trecut
prin sită,
de unde începi să strângi
ce-a rămas,
spune-mi…
sau mai bine nu,
mai bine învăț
să-mi întind din cioburi
o oglindă.
