Cerul își lasă cortina

Ca frunzele

ne așternem pământului

toamna…

Un pom desfrunzit

își sprijină fruntea de luna acum plină

de gânduri,

cu timpul rășinile

vor da chihlimbare, sclipind într-o ceață

de fum tabacher.

Legenda lunii în petele ei,

criptate contururi

desfăcute

prin anotimpuri

spun în desene

povestea celor doi frați

aruncați pe vecie

în lună,

certați pe poveri de averi…

Discul,

uitat între cer și pământ,

își umflă plămânii

peste văi și păduri respirând

frumusețea

terestră.

Îl vedem cu joben adunând la piept

batista scuturată

de stele,

dansul de iele saltă-n hore –

Doi frați nu mai au

loc

în lumea cu aer, pământ și apă !

Copaci aurii pe-un drum pustiit

de nenoroc

copaci încă verzi, arămii copaci,

pete, pe pânza

lumii

un gând cu lună plină

mister și dureri pulsează-n inimi

tăcerea.

Cerul își lasă cortina peste timp

plumburie.