Celebrând vocile literare care ne inspiră

A treia zi din luna martie, oriunde pui degetul pe globul pământesc, se sărbătorește scriitorul, acel sclav al condeiului, care din preaplinul interior dă pe dinafară și revarsă cuvintele. Nicolae Iorga a studiat mult fenomenul scriitoricesc și ne-a lăsat citate care ne îndeamnă la reflecție. Spunea el: „Sunt unii scriitori care scriu spre a-și lămuri gândul și alții care încep după ce și l-au lămurit”. Să înțelegem că este reversibil parcursul unui scriitor, de la cauză la efect și invers? Unii încep cu întrebări la care caută răspuns, iar alții încep cu răspunsuri la propriile întrebări? Tot el spunea: „Cei mai mulți scriitori vorbesc pentru urechea cititorilor, care își aleg meșterii. Câțiva vorbesc pentru suflete. Numai cărțile acelora se deschid a doua oară”. Îmi amintesc de un articol al lui Iorga, în care afirma că (citez din memorie): „Nu te poți considera un mare scriitor dacă nu scrii cu sufletul și nu ajungi la sufletul cititorului”. Tind să-i dau dreptate, deoarece observ că sunt mult mai râvnite cărțile scrise cu sinceritate și într-un limbaj accesibil tuturor. Și să-l mai citez încă o dată pe Iorga: „Un scriitor e un spirit de tradiție socială. Sunt alții poate mai mari decât el care nu scriu. Aceia sunt piatră scumpă în învelișul de egoism, pe care nu-l pot sau nu se îndură să-l lepede”.

În urmă cu ceva timp, o prietenă de la Roma, cu o vastă cultură, îmi pomenea exact despre acest egoism al celor cu har scriitoricesc, care nu au curajul sau voința de a lăsa în urma lor autobiografii. Considera o crimă să îngropi în sinele tău și, mai apoi, în pântecele țărânei: date, informații, experiențe care pot fi utile generațiilor viitoare. Totodată, condamna drastic scriitorii sinucigași. Îi considera lași și egoiști, spunând că fac o nedreptate omenirii: „Au fost înzestrați cu talent și își bat joc de el”.

A judeca alegerile celuilalt rămâne un exercițiu dificil, la fel de dificil precum tentativa de a stabili valoarea absolută a unei cărți. Din postura mea modestă de cititor pasionat, înclin să cred că singura critică legitimă este aceea exercitată de cititorii înșiși. Ei sunt cei care aleg, filtrează, resping sau consacră, nu prin verdicte oficiale, ci printr-un gest simplu și tăcut: lectura sau abandonul ei.

Literatura, asemenea tuturor formelor de artă, se sustrage judecăților definitive. „Cea mai bună carte”, „cel mai bun film”, „cea mai bună piesă de teatru” sunt formule comode, dar fragile, dependente de context, epocă și sensibilitate. Recunoașterea instituțională poate avea sens într-un cadru precis – un concurs, un premiu, o conjunctură culturală –, însă nu poate revendica validitate universală, la scara tuturor timpurilor și a tuturor cititorilor.

Gustul rămâne, în fond, o chestiune profund personală. Ceea ce emoționează un cititor îl poate lăsa indiferent pe altul. De aici și lamentațiile tot mai frecvente ale prezentului: „se scrie mai mult decât se citește”, „se produce prea multă maculatură”. Sunt reflecții care spun, poate, mai multe despre neliniștile epocii decât despre literatura însăși.

Un scriitor italian observa, cu o simplitate dezarmantă, că este preferabil ca oamenii să scrie decât să se risipească în vicii sau violență verbală. Timpul, singurul critic incoruptibil, va cerne grâul de neghină. Până atunci, ar fi poate mai înțelept să lăsăm fiecărei voci dreptul la manifestare, fără graba de a condamna.

Judecăm prea ușor și denigrăm prea des scrisul celorlalți, uitând să ne întrebăm cu ce autoritate o facem. Bunica mea formula această lecție într-o expresie simplă, aproape proverbială: „Nu-ți place, nu mănânci”. Într-o lume cu milioane de cărți, libertatea alegerii ar trebui să fie suficientă.

Odată, foarte de mult, nu era chiar așa. Ne povestește Marin Sorescu în Insomnii, la capitolul „Când literele erau de lemn”: „Pe când literele erau de lemn și erau numai vreo cincisprezece cărți pe lume, care încă începuseră să se repete, și umbla Dumnezeu cu Sfântul Petru pe pământ să le întoarcă paginile cu vârful toiagului, tot din lemn, pentru că totul era mai aproape de pădure… Pe când se zămisleau foaia verde și foaia uscată, buza de miere și buza de fiere a cântecului românesc… Așa pe la chindie… Neagoe Basarab a descălecat de pe o șa, și-a scos coroana bizantină de pe cap, a pus-o în cui, s-a proțăpit în fața mesei de scris, la care însă nu mai scrisese nimeni până la dânsul, deși era veche, geluită de sute de ani, și-a suflecat pulpanele de domn, a privit pe fereastră, a mai privit o dată, a scuipat în palme – și-a început să-și facă rugăciunea: Către fiul său Teodosie.”

A cere literaturii să fie unanim acceptată înseamnă a-i refuza însăși esența. Scrisul nu se supune votului majoritar, iar valoarea nu se stabilește prin decret. Literatura își urmează cursul firesc, indiferent de judecățile grăbite ale prezentului, având ca unic arbitru timpul.