Cele mai multe dintre zâmbete îmi sunt adresate mie

– Nu te-am văzut niciodată fără zâmbet – îmi spuse într-o zi un prieten pe un ton în care admiraţia avea toate însuşirile reproşului.
– Mi se pare firesc, i-am răspuns, nici dezbrăcată nu m-ai văzut niciodată.
– Vrei să spui că zâmbetul este pentru ţine o haina – se miră el aproape acuzator.
– Vreau să spun că zâmbetul poate fi de foarte multe feluri şi poate îndeplini foarte multe funcţii – complexitatea unei personalităţi putând fi de altfel stabilită şi după lărgimea diapazonului de zâmbete de care dispune -, iar una din aceste funcţii, cea mai neînsemnată, desigur, dar şi cea mai curentă, este aceea de a oferi celorlalţi o înfăţişare decentă, indiferent câtă suferinţă s-ar camufla dincolo de ea.
– Dar asta înseamnă a statuta nesinceritatea, a ridica ipocrizia la rang de virtute! – strigă, revoltat cu adevărat, amicul meu.
– Numai în măsura în care şi a fi civilizat înseamnă a fi ipocrit. Bineînţeles că în epoca de piatră totul trebuie să fi fost mai direct, cel ce suferea îşi răcnea probabil instinctele la gură peşterii, fără a-şi pune probleme de discreţie şi fără a se gândi la liniştea celorlalţi. Primitivul era desigur mai „sincer”. Numai că mie răcnetul nu mi se pare o chestiune de sinceritate, ci una de voinţă şi de cultură.
– Bine, dar în felul acesta zâmbeşti oricui, duşmanilor cât şi prietenilor.
– Bineînţeles. Am considerat întotdeauna că a acorda salutul şi zâmbetul celor cu care nu eşti de acord, celor de care te despart idei şi credinţe, este o dovadă – pe care ţi-o dau şi ţie însuţi în primul rând – că nu vrei să le bagi la cap, o dată cu argumentele, şi un glonţ. De altfel, ţi-am spus că zâmbetele sunt de foarte multe feluri: a zâmbi unui duşman poate fi o sfidare, poate fi dovada pe care i-o arunci – cu cât mai elegant, cu atât mai usturător – că răul pe care ţi l-a făcut nu te-a atins. Mi s-a părut întotdeauna demn să nu acuz o lovitură, decât să ripostez la ea. Am preferat să nu lovesc, decât să mărturisesc că am fost lovită.
– Cu cât te ascult, cu atât trebuie să recunosc, mă convingi şi – ca să fiu sincer până la capăt – mă şi sperii puţin.
– De ce? Singurul fel de zâmbet pe care l-am dispreţuit şi nu l-am folosit niciodată a fost zâmbetul ofensiv, provocator.
– Oricum, de acum încolo va trebui să fiu mult mai atent la descifrarea zâmbetelor tale…
– Nu trebuie să exagerezi: cele mai multe dintre ele îmi sunt adresate mie – cu cât mi-e mai greu, cu atât am nevoie de mai multe argumente pentru a mă convinge că încă rezist.

Ana Blandiana, „Eseu despre zâmbet”

(sursa foto: stirinationale.eu)