Dumitru Sârghie
Libertatea m-a scos în lume,
dar libertatea de a fi disperat
mă întoarce, cu paşi repezi, Acasă!
Destule utopii am construit în lumea largă,
dar dorul de Acasă – revelaţia sufletului –
îmi spune totul despre mine
şi îmi întregeşte eul risipit în lume;
doar Acasă nu-mi permit
să mă înşel pe mine însumi…
Sunt câtă vreme n-am uitat de unde sunt!
Doar Acasă supravieţuiesc deşertului lumii,
fără Acasă, moartea cugetului e certă;
Acasă, mă regăsesc în interiorul cugetului,
afară, sunt, Doamne, în afara-mi!
Acasă, „stat” în stat, sunt în plinătatea lumii,
nu în golul ei!
Acasă, spiritu-mi pulverizat
de daraverile lumii se recompune,
îşi menţine parfumul ca o floare
care nu vrea să se ofilească…
Unde-i eul meu şi care-i lumea mea?
Eul meu e…Acasă,
lumea mea e istoria mea văzută de Acasă!
Sorgintea mea e croită după măsura
muritorului care sunt,
Acasă mă feresc de ispitele fatale ale vieţii,
Acasă îmi găsesc avocatul inimii,
acela care mă apără de naufragiu,
numai Acasă viaţa are rost…
Mormântul Tatii, peste care a înflorit
liliacul alb, simbol al curăţiei sufleteşti,
şi chipul stafidit al Mamei,
cel mai frumos chip din Univers,
peste care s-au prăvălit omăturile toate,
mă mai pot salva de nimicul lumii în care trăiesc!
