Sergiu CrăciunCe frumos alergau copiii, încolo încoace;
se jucau un joc, nu știu care, căci nu mai sunt
copilul de-odinioară să-mi văd jocul minunat al copilăriei.
Ce frumos râdeau, zâmbeau;
trăiau c-adevărat momentul.
Aceasta este clipa pe care am putut să o fotografiez pe viu:
am oprit timpul în loc și mă uitam
la copiii care se jucau
și oamenii care alergau de colo până colo.
Stăteam înfipt și mă lăsam purtat de valul cotidian,
un val melancolic, traversat de o nostalgie târzie –
eram acolo ca de obicei să-mi sorb picăturile de cafea
unse cu aroma dulce a laptelui praf.
Copiii, ei încă fugeau, deși vântul nepotolit
anunța puțină ploaie peste cetatea-ncolțită de sentimentele
ce ieșeau puternic din nările celor întârziați să cumpere pâinea.
Ce frumos se jucau copii, unul se ascundea după ușa farmaciei,
Celălalt în spatele ușii it-iștilor;
era un fel de prinsa combinată cu ascunsa, fiecare se căuta,
iar noi fiecare ne căutăm continuu sinele…un altfel de joc.
Ceilalți copii veneau de la școală, iar pe chipurile lor
se citea dorința de a intra în jocul orb și arbitrar al copiilor.
Ce frumos se zbenguiau copii!
Unul încerca să-l tragă în capcană pe celălalt,
spunând că vine câinele;
O momeală greu mușcată.
Ce frumos se jucau copiii pe aleea din fața Catedralei,
păziți de liniștea divină.
Cât de rar vezi un astfel de joc,
simplu și mult râvnit de toți cei căzuți în plasa nostalgiei
să te tot joci, nimic mai frumos
oricând, oriunde cu bucurie.
Ce frumos se jucau copiii și te inspirau
să scrii povestea jocului hazardat,
poezia aventurii de demult.
