Cătălina, fir de iarbă

Mă cheamă Cătălina. După neam, suntem ţigani ursari. Am inimă de iarbă şi vânt, iar în sânge îmi curge un blestem tăcut, ca un şarpe trimis. Pesemne, viaţa m-a lepădat pe drumuri, dar în aceste drumuri mi-am descoperit rădăcina din care am fost ruptă…

M-am născut cu un trandafir pe umărul stâng, puţin spre spate, un semn maroniu pe pielea mea albă. Toţi ai mei au tenul măsliniu, maica zice că sunt albă că m-a scăldat în lapte de vacă la prima fătare, iar bunica m-ar fi descântat la stele. La noi, e o mândrie să fii albă, sunt o comoară din carne şi sânge, nepreţuită în ochii bărbatului ales de neamul meu.

Am fost fericită până acum, împăcată cu viaţa mea nestatornică, însă secretul pe care l-am aflat de curând mă arde pe dinăuntru ca un vulcan ascuns. Mi-a secat inima şi vlaga din oase şi cu greu îmi ţin buzele pecetluite cum cele ale mortului. Dacă le-aş deschide,   s-ar întâmpla moarte de om…

Mergeam printr-un sat din câmpie. Lângă un pârâu, trăsesem căruţele şi ne-am ridicat tabăra. Caii i-am lăsat împiedicaţi la picioarele din faţă, să pască liniştiţi. Era o zi de vară toridă, de-ţi venea să-ţi lepezi hainele de pe tine, uitând de ruşine şi să umbli gol, să-ţi vină sufletul la loc. Câţiva bărbaţi s-au lungit sub căruţe, la umbră, cu pălăriile trase pe ochi, numai bunicul s-a apucat să scoată desagii cu cărbuni, ca mai târziu să aprindă focul şi să cositorească căldările pe care aveam să le-aducem din sat. Ajunşi la o răscruce, ne-am despărţit şi-am luat la picior fiecare câte o uliţă, urmând să ne întâlnim în tabără.

Îmi era sete, broboane de sudoare mi se scurgeau de pe tâmple spre vârful cozilor. La o poartă, pe o băncuţă, şedea o femeie la vreo cincizeci de ani.

–           Dă-mi nişte apă, prietino, i-am zis.

–           Hai, că-ţi dau, de ce să nu-ţi dau … Apoi, a ridicat cercul de sârmă de la poartă, a deschis-o şi m-a băgat în curte. Am întrebat-o, dând să plec,

–           N-ai căldare de cos’torit?

–           N-am, zice ea.

–           Hai, să-ţi ghicesc, îmi încerc eu norocul.

–           Du-te, fă, că nu ştii!

–           Ba ştiu, mă apar eu şi bag mâna în buzunarul de la fustă şi scot cărţile mele ungureşti.

       –     De ce dai? Pentru cine? o întreb eu. Zi-mi numele de botez.

–           Maria, dar nu dau de mine, am pierdut un lucru. De ăla dau.

–           Pune un ban mata aicea pe cărţi, să fie deschise, îi zic şi-ncep descântecul:

                              “ Douăzeci şi patru de cărţi,

                                 Douăzeci şi patru de fraţi,

                                 Bine ştiţi, aşa să-mi daţi (…)

                                 Cum pictează pictorul,

                                 Cum scrie scriitorul,

                                 Aşa să ştiţi şi de lucrul Mariei

                                 Dacă l-o găsi.

                                 Dacă l-o găsi, să ieşiţi pe roşu,

                                 Cu bucurie,

                                 Să văd bine că-l găseşte,

                                 Dacă nu, să ieşiţi pe negru,

                                 Cu supărare,

                                 Fără nicio bucurie,

                                 Să văd bine că nu-l găseşte…”

I-am întins cărţile Mariei şi am văzut de bine, bucurie mare şi vorbe bune, chiar petrecere am văzut.

           –     Ce cauţi, e-n casa dumitale! spun eu tare.

Ea nu m-a crezut şi mi-a zis să-mi strâng cărţile şi să plec. Mi-a zis, apoi:

            –    Eu mi-am pierdut fata, avea un an juma’te fata mea, sufletul meu…

            –    Ai mai recunoaşte-o? o întreb eu.

            –    Nu, dar avea un semn pe umăr, un trandafir pe care l-am furat când eram gravidă, aşa se zice că iese pe copil…

            –    Ca ăsta? zic eu şi-mi dezgolesc umărul. Să leşine femeia, nu alta. Am ţinut-o pe braţe şi am dus-o la fântână. I-am dat apă să bea şi i-am răcorit faţa.

            –    Tu eşti fata mea, tu eşti fata mea, şi m-a strâns la piept pupându-mi ochii, fruntea, părul, pe rând. Rămâi cu mine, nu mă lăsa, eu sunt mama ta, copilul trebuie să stea cu mama lui, zicea femeia jelindu-se.

                  M-am smuls cu greu din braţele ei şi i-am zis că am să vin, punând-o să-mi promită că nu vine în tabără după mine. Când am ieşit pe poartă  mi-a zis:

             –    Te chema Lăcrămioara.

                   Lăcrămioara, Cătălina, două nume, două lumi şi-o singură inimă. Eu cunosc doar una, pe care n-am ales-o. Mai uşor mi-ar fi dacă aş fi un fir de iarbă. Nu cred că există vreo mână să mă rupă sau vreo vită de pripas să mă mănânce, ci mai degrabă mă va usca vântul acesta ce bate spre vulcanul din inimă, aprinzându-l mai tare, până voi rămâne umbră, iar lumea nu poate decât să mă plângă cu amândouă numele…

Sursa foto: media.desenatori.ro