Codruț Radi 
Răsărit
Toate liniile pline,
continue,
toate zilele
la distanţe egale de cer,
fără jumătatea
curmată
a nopţii,
prevestind amintiri,
rost mai strâns
un punct aruncat,
muguri de timp
ori de ploaie,
să-şi verse
altei mări,
fără chip şi odihnă,
la hotarul privirii
rotită spre sine
să-şi afle soroc,
o singură nişă-n contur
prelungă,
cât cerul deasupra,
gene
cărui vis, nesupus,
ca oricând,
transformării-n eter,
libertăţii…
Miazăzi
Mai presus,
păşind solitar,
cât poţi duce
ca ceilalţi,
dimprejurului ars
sub lumină,
ramuri goale de ani,
vestitoare tristeţii
ce-ţi va curge,
de-acum înainte,
prin gând,
foc strâmtorii
din ochi
lacrimi, suflet
de pleoapă,
trec mai departe
-ndoielii,
păreri c-au căzut
ori o stea călăuză
spre capăt,
aparent aşteptării
unei alte secunde,
fără drum înapoi,
născută în tine,
închisă,
ce-am opus…
Miazănoapte
Suprapuneri de ere
mai aud,
doar în vis
strecurate culorii,
picături ca de rouă
strivite,
la desfacerea lunii,
cea nouă,
unui nor mai încet
dar târziu risipit,
fiecărei greşeli
de-a cuprinde
furtuna din el,
neastâmpărul ploii
la marginea spartă
respinsă,
celuilalt
între ziduri,
cu mijlocul vremii
uitate,
cuvinte nespuse
absenţe,
semne urmei
trecut,
numai
el…
Apus
În oglinzi
doar copil,
neştiut nici atunci
chipu-ales,
ce-şi măsoară
-ntre palme,
ochi desculţ
prăbuşit deseori
într-un gol,
de nimic,
cel retras
mai adânc
înspre sine,
să nu-l rupă privirii
ceilalţi,
să nu doară
pe nimeni,
doar eu
acceptat între gene,
dedesubt înţeles,
ca popas
pentru umbra
ce-aş fi,
totdeauna
aici.
