Cap de bour

Imposibil de găsit omul ăsta! Stau în casa scării, una greu de suportat, rece, semiîntunecată și stranie, de la moartea lui. De ce mă trimite mereu mama aici, știe bine că și mie îmi face rău spațiul ăsta în care viețuise atât de singur, el, protectorul nostru, mielul sacrificat…
Locuiam în nordul orașului, mergeam în centru doar pentru a plăti întreținerea și pentru a face curat în apartamentul fratelui meu… ce lovitură pentru mama noastră, la fel și pentru mine, ca Titus să facă acel infarct necruțător, fără drept de apel… crescuserăm umăr la umăr, eu eram protejata , iar el protectorul, „busola” îi ziceam, ce mai echipă făceam, eu, gânditoare, el luminos, inepuizabil în glume spuse cu un farmec cuceritor, în spatele cărora era o persoană profund rațională și reflexivă, preocupată de rosturile existențiale mai adânci… Cu el, simțeam nordul moral al busolei stelare purtate la mână, brățară văzută doar de gând. Marele ac oscilând peste pragul Marelui Scut, pe care el l-a trecut timpuriu, neașteptat, îi duce acum vibrația iubirii fraterne, pe coarda unui timp înmiresmat de stele, într-un pelerinaj atât de timpuriu, cine știe pe ce Căi Lactee sau cum s-or mai fi numind ele…
Dacă ar fi fost căsătorit, să aibă și el copiii lui, soția lui, familia lui, un univers al lui mai aproape de profanul pământesc, poate nu am fi suferit noi atât, eu și mama, ar fi lăsat și el pe cineva în urmă și nu aș fi fost eu pusă în situația asta absurdă de a rezolva niște probleme administrative cărora nu le dau de cap. Stau cu o Cerere în mână, aici pe scări, căzută parcă din neantul lumii de minute întregi, sau de ore, cine știe ? parcă nimeni nu locuiește la vreun etaj, oricare, măcar să întreb sau chiar să transmit prin el cererea noastră de scoatere de la întreținere, utilități, apă, canal, tot.
Las hârtia scrisă caligrafic, așa cum scria el… parcă mai conta? mi-l aduce cumva înapoi, dispărut în minutul acela, al infarctului năprasnic, când moartea l-a așteptat după ușă, neîndurătoare, prefăcută, stupidă .
Venise, ca de obicei, la noi, în celălalt cartier, în Nord, s-a întors la casa lui, am așteptat telefonul de „noapte bună”, care n-a mai venit niciodată, pentru că el plecase, întrebându-se mereu care îi este rostul, de ce a venit el în această lume pe care a îndrăgit-o și a crezut că a înțeles-o… Dar el a fost înțeles? A fost iubit, sau doar s-au folosit de el niște iubite, de el adorate…! Las hârtia în căsuța poștală și plec amețită, confuză, profund tulburată.

Administratorul Mitrea s-a interesat de noi ulterior și chiar ne-a făcut o vizită în Nord, unde locuia mama, părea un om de treabă, era plăcut la vedere, afabil, începuserăm amândouă să plângem când l-am văzut, adusese ceva din aerul, din ființa lui Titus, fratele meu plecat la stele, dar nu ne-a lăsat, ne-a scos destul de repede din starea asta, așa e, sigur, moartea face parte din viață și poate ne-om mai întâlni vreodată pe undeva… sperăm, doar speranța asta ne-a mai rămas…
Domnul Mitrea era săritor, poate pentru că avusese toată viața lui de surmontat o situație complicată, dureroasă. Ne-a povestit cât a stat la noi. Crescuse doar cu mamă, tatăl său nerecunoscându-l ca fiu … Reușise chiar să obțină o licență. Trăia decent, avea o familie frumoasă, soție, o fată studentă, iar mama îi era sănătoasă, trăia într-un sat, din apropierea orașului nostru.
„De tată mai știți ceva?”
„Nuuu… a venit o dată, m-a căutat. Avea nevoie de bani, avusese un accident de tren. Pierduse un braț…”
N-am apucat să-l întreb dacă l-a ajutat, că a continuat:

„Ce să-i dau eu? El cu ce m-a ajutat pe mine?
Am înțeles că nu era încă loc de iertare acolo. Sau , poate, venise vremea ca și bătrânul să-și plătească faptele, datoriile făcute pe lumea asta. În fine, am mai vorbit despre timp, florile din balconul nostru, apoi mama l-a rugat pe d.l Mitrea să aducă, dacă poate, lămâiul și dafinul din balconul fratelui, dacă mai supraviețuiesc cumva și i-a dat o cheie de la apartament, să mai aibă dânsul grijă pe acolo. Mi s-a părut puțin exagerat, dar n-am comentat nimic, nici după plecarea acelui domn despre care mama îmi povestise numai de bine. În plus, mi-era greu și mie să tot merg cu taxiul, ori, mai rău, cu autobuzul.

M-am mai dus acasă la fratele meu, mă trimitea mama după câte ceva, voia să-i dea toate lucrurile de pomană. Mi-era tare greu, sufletul se sfâșia de fiecare dată, în apartament stăruia mirosul plăcut de bărbat îngrijit al fratelui, meticulos, extrem de ordonat și de organizat. Îmi roteam ochii peste lucrurile lui, biblioteca încărcată de cărți și colecții de reviste, almanahuri, enciclopedii, văd și „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” a lui George Călinescu, o cumpărase pentru mine, urma să mi-o aducă în Ardeal, unde locuiam eu de foarte mulți ani, după terminarea facultății. N-a mai apucat…
Tot în bibliotecă o casetă micuță cu bijuterii, o păstrez și acum, o carcasă de la un aparat de fotografiat minuscul, dar unde o fi aparatul? o colecție importantă de monede antice, parcă mai rarefiată decât o știam, puse într-o cutie, apoi pe masa de lucru, caseta sub cheie cu CD-uri, PC-ul, despre care tocmai îmi spusese că nu mai prea merge. De fiecare dată când mergeam acolo, rar e drept, porneam aerul condiționat, la ora amiezii aproape nu mai poți respira în apartamentul încins, deși draperiile sunt trase, în Pitești sunt temperaturi infernale în iulie.

Sun la ușa familiei Mitrea. Și de data asta, îmi deschise domnul Mitrea, căruia îi lăsasem cheia , pentru orice eventualitate, flori, probleme de instalații , treburi din astea; grijuliu, eschivându-se pentru mica întârziere la deschiderea ușii, îmi zise:
„Știți, și eu, și soția, și fiica noastră coasem goblene… ”
„A! da? poate văd și eu unul vreodată” , mă arătai eu interesată, sincer admirativ pentru așa o sensibilitate din partea unui bărbat.
„Cum să nu?” Și plecă de îndată să-mi aducă să văd. Locuia pe același palier, în diagonala apartamentelor.
„O, da! deosebit, foarte bine realizat…” Era un goblen remarcabil, ce-l reprezenta pe Domnul nostru Iisus Hristos, corect executat, aproape terminat, format mare, culori armonioase, era unul de Timișoara, mi-am dat seama pentru că și eu aveam această pasiune a cusutului și cumpărasem din diverse locuri, le recunoșteam ușor.
Singură rămasă, după încheierea scurtei discuții, am încuiat yala de sus, am deschis toate geamurile, ce perspectivă asupra cartierului, of, Doamne… am trebăluit ce se impunea și am făcut pachetul cu lucrurile cerute de mama. Am vrut să iau și clasorul, îl vom păstra ca amintire.
Clasorul nicăieri!!! Nici la locul lui, nici în altă parte! Îl văzusem într-un sertar anume, când fusesem ultima oară, dar am uitat să-l iau.

Clasorul… O amintire de suflet, îl văd pe fratele meu în perioada adolescenței noastre, cum achiziționa timbre și le plasa, cu penseta, în clasor, cu o atenție deosebită . Mi le arăta:
„Uite, „Cap de Bour” , extrem de valoros, e rarisim! …”
Și, Doamne, îmi amintesc, ce mâini frumoase avea… cu degete lungi, fine, de electronist… semăna cu mama. Avea ochii ei de cafea, mâinile expresive și talentul de a pune în ordine lucruri miniaturale, de mare finețe. Când lucra, îi admiram mâinile cum trasează scheme de mare complexitate, o limbă străină pentru mine. „Circuite”, spunea el atunci, acum sunt istorie.

Deschid yala, ușa era blocată! Broasca de jos, încuiată! Fug pe balcon, eram la etajul al treilea. Jos nimeni! Cui să cer ajutor? Alerg de la intrare pe balcon și înapoi preț de câteva minute bune. Ce zi incredibilă! Cine spunea că formularea unei probleme e chiar mai importantă decât soluția ei?
Mă opresc să găsesc o rezolvare, o iau pas cu pas. Dl. administrator a deschis ușa. Cheia ar trebui să fie în casă. Nefiresc mi s-ar părea să fi plecat și să mă fi blocat înăuntru!
Caut. Cheia nicăieri! Deci, da! m-a blocat!
Cum a îndrăznit să facă așa ceva? Ce a fost în mintea lui, un gest reflex dacă ar fi fost închiderea ușii, s-ar fi întors și ar fi deschis-o, dându-și seama la un moment dat de eroare! nu avea niciun rost să mă încuie, cum adică? mama mi-a spus că a fost în relații cordiale cu fratele meu, of! nu mă mai las eu condusă de mama, doar de la început m-am gândit că este exagerat totuși să-i las cheia, cu toate actele și valorile în casă, dar nu! să n-o contrazic și uite ce a ieșit! Cum mai ies eu de aici? Asta e bătaie de joc, ce glumă? asta e glumă?
Iată ce se poate întâmpla când te lași pe mâna unui străin, nu știi nimic despre el, ce probleme psihice are, antecedente genetice, ce fel de om e, nimic! Mama crede că dacă ea e cumsecade, toată lumea e la fel, uite că nu e , de aici încolo știu ce am de făcut… problema e cum ies de aici? Telefonul fix l-am desființat, mobilul uite că nu l-am luat, era descărcat, credeam că mă pot dispensa de el, și nici cheia de rezervă, uf! ce prostie, să cred că-mi stă omul ăsta la dispoziție, așa, fără niciun interes, doar din respect pentru memoria fratelui, ce respect? ce compasiune? nu există așa ceva! Nu acum și nu aici!
Bat cu palmele ușor în ușă. Cine să audă? Nimeni pe casa scării! Vecinii la serviciu, copiii la școală. Rămân lipită de ușă…

Bat… și stau, bat iară… într-un târziu aud cum cheia intră în broasca de jos, se răsucește și ușa se deschide! Dl. Mitrea, mult mai înalt decât mine, intră ținând cheia între două degete, la nivelul bărbiei. Zâmbește, un rânjet mai degrabă.
„De ce v-ați încuiat?”

Până unde poate merge acest om? gândesc eu, luând în calcul toate variantele de ieșire din absurdul situației, astfel încât să nu declanșez o stare sau o tensiune mai greu de gestionat.
Formulez un răspuns, siderată, nu contrazic și caut să ies cât mai repede pe casa scării, un spațiu mai sigur.
„Nu știu ce-am făcut!” îi zic, lăsându-l să creadă că are control deplin asupra situației. Doamne, ce frică ! Nici nu îndrăznesc să-l privesc în ochi pe omul ăsta, de teamă să nu zăresc fulgere, sau să-i declanșez cine știe ce reacție, reflexii ereditare, nu știu, parcă o stare de leșin mă lua și făceam eforturi să rezist, să nu simtă că mi-e teamă… Mă albisem la față, știam asta, simțeam, dar trebuia să ies odată din casă și parcă greutăți uriașe mă pironeau…
Pun mâna pe cheie, mulțumesc cu o voce sfârșită, iau pachetul, ieșim, încui ușa,închid și yala de sus pun cheia în poșetă. Se aprinsese lumina pe casa scării. Vreo două sau trei persoane tocmai coborau de la patru. Vorbeau tare, râdeau… O iau la stânga, să cobor scările, aruncând o privire înapoi.

În spatele meu, omul nostru de încredere cu goblene în mână, ca o arătare, acolo, în casa scării. Cu lume pe scări, mă simt din nou în siguranță , nu! nu poate să mă atace, nu îndrăznește el de față cu vecinii, căutam să mă întăresc . Mă mai întorc o clipă. Printre goblene, domnul Mitrea avea clasoare, multe clasoare care-i cad pe jos, în evantai. Un timbru, „Cap de Bour”, cusut în goblen îi cade, și el.

Ce se mai chinuie să le adune, în râsetele vecinilor, care coboară scările și par că nici nu-l observă, ca și când n-ar exista. Se chinuie, se apleacă, se întoarce, se răsucește. Inutil însă! Nu le mai poate aduna!
Are doar un braț!

Pitești, iulie 2014

(sursa foto: iconfinder.com)