Leonid Iacob 
Cântam basmul vrăjit
de sub ancora lunii,
iar clipele mele
se scurgeau
pe geamul bolnav,
oraşul fumega fără noimă
pe cerul spuzit şi gângav.
Stătea ghemuit întunericul
bolborosind
nenumărate semne de-ntrebare
iar noaptea –un animal sângerând
se-auzea plângând
peste ochiul din zare.
Năluci pestriţe frământau
lunare grădini vesperale,
o, cât am uitat,
de tot am uitat,
basmul vrăjit sfârtecat
de gândurile mele,
ale lor şi-ale tale…
Sursa foto: pinterest.com
