Cândva

Ceea ce simt iubito, nu-i păcat, nici linişte, nici piatra lunii, nici jug de rimă, cel lăsat, la porţi de dor, sărutul brumii.
Sunt o ploaie zăludă, iubito, sub nişte fumuri uşoare de humă, sunt secunda tainei şi visul zilei, dar ceea ce simt eu n-are hotar şi nu este ascuns câmpiilor de departe sau vreunei trăiri de bazar. Ceea ce simt este simbria unei vieţi în curat, acorduri pătrunse de lumină, ploaia caldă dinainte de tăcere. Cândva mă vei trăi fără îndoieli sau exaltare doar cu strângeri de inimă , când sufletul tău va fi însetat iar gândurile nu îţi vor fi ostenite sau rătăcite în grija altui vis. Am ieşit iubito, din rădăcini pe plaiuri de dorinţe părtaş al unei vini ca să îmi hrănesc povara la capăt de rânduri. Vinovată eşti şi tu şi timida-ţi lumină de sub paşii gălăgioşi ai timpului în care mai vuim. Ne-am născut amândoi vise într-un cer de ieri, cu drept la iubire cu drep la visare, într-o teamă de altă teamă, cu palmele în răsărituri ca să ne putem obloji aripa care încă nu zburase. Suntem cu amândoi un destin, o cărare, purtăm la creştet doar lumini, dar ne odihnim în întristare şi în tăcerea ascunsă în izvoare. Cândva am fost o răbufnire, o lumină a soarelui cu fructe îngeri şi raza egală, acum ne-a mai rămas doar liniştea la maluri şi jertfa unui vis în bucuria ramului cu mere, a zborului în care îmi vindeci taina la poli cu Dumnezeu.