Doina Bezea 
Într-un tărâm în care simți cum trec
cu tălpi de ger tălăngi din umbra ta
mai paște vântu-n coarne de berbec
doar insomnii ce plâng din ochi de stea.
Pe fruntea ta cu creste de dor greu
se zbate vremea în ciulini pe plete
muindu-și coada în scrisori de seu
ca să-i așterne iernii, blând, pecete.
Scrisori cu aripi te pândesc tăcut
pe cojile de nuc ce rana-ți plânge
și-n ciocul lor cu miez de verde lut
se-adună vremea de tăceri prin sânge.
O candelă își zbate fumu-n piept
stingând în palme-ngenunchiate vise
trăgând cortina peste-un gând inert,
dezleagă firul spre visări promise.
