Când tata avea tată

A fost o vreme în care și tata avea tată. Bunicul venea de pe deal cu un buchet de flori în mână, pășea agale în ogradă și se așeza la masa de lemn. Era în curte o măsuță, unde mama răsturna mămăliga pe o pânză brodată, cârpită însă cu măiestrie. Cam putredă pânza, căci mama o primise drept zestre tocmai de la mama bunicii. Era un timp în care și bunica avea mamă. Bunicul voia doar un pahar cu vin alb. Scotea de sub vesta de lână un bănuț mototolit și-i plătea mamei licoarea tămâioasă și dulce. Hm, nu-mi plăcea. Chiar nu-mi plăcea că mama lua banii și în sinea mea o credeam cam zgârcită. „Măi, numai tu ai să-mi porți numele”, zicea bunicul, mângâindu-l pe fratele meu. Era un timp în care aveam frate. „Ia bănuțul, Ileană, că eu nu v-am dat vouă nimic!”, zicea bunicul, lăsând bujorii pe masă. Pe bunicul îl chema Nițoi. Prima dată i-am văzut scrisul ușor speriat pe o vedere trimisă din sanatoriu. Bunicul scuipa adesea și asta mă cam făcea să mă dau îndărăt. Multă vreme l-am așteptat să coboare încet de pe deal. Multă vreme am pregătit cănița de lut. ,,A plecat la Dumnezeu ”, mi-a zis mama. Am plâns. „Când îți vine să plângi, închide ochii. Așa te agăți de brațul lui Dumnezeu!”, În fine, am înțeles că există cineva mai puternic, stăpân peste mrejele lumii. Fratele meu nu vorbea. Credeam că e mut. Își făcea piese de șah din argilă și le răsucea cât era ziua de mare. Pe urmă au venit comuniștii și ne-au luat via. Tata și-a cumpărat o bască nouă, un rucsac și a plecat la oraș. Nu mai avea timp pentru noi, era obosit și străin. Orașul îl despuiase de vise. Departe îmi părea Iașiul, de pe stânca Pietrăriei pustiite de floare. Când pășeam prin curte săreau scoici sidefate, iar bătrânii spuneau că pe timpuri fusese acolo, în sat, o mare adâncă. „Al cui ești tu, măi, albăstrilă?”, îl întrebau sătenii pe fratele meu. Băiatul tăcut, cu pistrui și cu ochii albaștri. „Al lui Nițoi!”, răspundea mândru fratele meu. Nu am înțeles niciodată de ce moldovenii cu îndemânare la scris își iau pseudonime sonore. Nu am înțeles nici de ce funcționarii ne-au schimbat numele, adăugând un a emblematic. Acum e o vreme în care nu mai am mamă. Nici tată, nici frate. Am brațul lui Dumnezeu, de care mă agăț când bunicul apare în vise și desenează pe boltă via cu strugurii albi ca lacrima, nucii înalți, vișinii explodând de floare. Numai eu îi port numele bunicului și știu că asta nu are importanță pentru nimeni. Dar pentru vremea în care tata avea tată (și bunica avea mamă) asta rămâne minunea lumii. Când văd câte un bătrân pe stradă, îmi tot vine să-i dau câte un bănuț. Sunt parcă banii din vesta bunicului, păstrați sub perna de la sanatoriu.