Carmen Sorescu 
Am undeva lângă mine un loc periferic, la marginea tuturor lucrurilor, un fel de golgotă unde ucid tot ce e frumos în mine. Un loc al oaselor. Departe de ochii lumii și nu în mijlocul pieței. Mă retrag mereu singură la masa de scris și dacă apare un om în jur închid tot: cărți, laptop, caiete, foile scrise le întorc invers, ca și cum aș fi fost prinsă în flagrant delict, ca și cum aș fi săvârșit ceva ilegal. Îmi e rușine de nefericirea mea și de căutările în zadar, așa s-au născut toate astea, din rușine. Golgota aceasta este masa unde scriu sau scrisul însuși, acel loc din afara zidurilor care transcende corpul. Fiecare poveste are un început și un sfârșit, dar cel mai mult se petrece pe străzile mici, întortocheate, aglomerate ale unei minți într-o frământare aproape permanentă, ca-ntr-o procesiune la al cărei final îmi număr zilele.
Nu pot denumi și nici localiza acea sită care prelucrează gândurile rămase (păstrate?!) numai pentru mine și cele pe care le dau mai departe, nu știu dacă e o răzătoare care le schimbă forma sau ele trec brut; poate o moară care macină, și până la urmă orice ar fi, niciun martiraj nu-i poate rezista, nu găsesc echivalent, dar, știu sigur că mărunțește și separă, pentru că altfel nu ar trece de vergele canalizării. Scrisul este acest procedeu tehnologic de reciclare a deșeurilor minții.
Undeva e o împletitură, o graniță, o judecată de apoi a amintirilor pe care o fac, simt asta și îmi e rușine, e ca o minciună pe care o săvârșesc fără voia mea. De multe ori m-am întrebat dacă este doar un ocol al amintirilor împrejmuite cu gard electric, autointitulate: Pe aici nu se trece, dar nu e nicio astfel de evitare, dimpotrivă amintirile vin toate, fără priorități, fără privilegii, stau la rând în egală măsură și unele se opresc în gât, un fel de avortoni, insuficient dezvoltate, nu e timpul, iar timpul lor poate fi cândva sau niciodată.
În tot acest timp procesul de alterare care vine în mod natural își face efectul, mai ales trecerea timpului modelează, usucă, deformează, dar într-un sens poate mai profund. De exemplu, bunica punea toamna în podul casei struguri la uscat iar peste iarnă ei își micșorau forma și erau mai dulci. Devitalizarea, paradoxal, ducea la esență. Chiar despre asta e vorba și pe Golgota, suprimarea funcțiilor vitale prin scurgerea sângelui nu e moarte, ci chintesența.
Nu scriu oriunde, nu scriu în parcuri sau gări, nu scriu în pat sau pe covor, scriu doar în acel loc special, și dacă unul din părinți trece accidental prin zona mesei mă cuprinde o stare de neliniște, de frică, devin brusc o mamă care-și apără cuibul cu pui. Calvariae locus este această colină stearpă convertită într-o masă de lemn, de aici, de sus, pot vedea ce se întâmplă în jos, dar la fel de bine pot fi văzută. În jos, nu devine doar la nivelul pământului ci este mai degrabă o alunecare în mine, în trecut. Pe măsura coborârii întâmpin rezistența amintirilor trainice care nu și-au schimbat proprietăților, pentru că din întâmplări aurite nu pot rămâne decât amintiri aurite. Acest element protector, acest înveliș aurifer respinge orice atac, inclusiv al timpului.
Amintirile se țin strâns lipite așa cum se ține carnea pe oase, ele stau bine prinse, împreunate printr-o materie cleioasă, neidenficabilă, ceva ca un ombilic. Revenirea în minte a unei întâmplări este semn că nu a fost uitată și cu cât recidivează cu atât drumul se bătătorește, altfel ar crește buruieni, s-ar instala uitarea, și cu cât o fac mai des cu atât ele sunt mai prezente. E ca un război, sunt invadată, emaciată. Apoi o stare febrilă și subfebrilă nu-mi dă pace până când travaliul încetează și avem la masa de scris părinte și făt. Cine pe cine s-a vândut? Și mai ales pentru ce sau pentru cât?
De obicei bruma anunță că vine iarna, norii negri că vine ploaia, ciripititul că se luminează, eu nu am niciun semn care să-mi aducă la cunoștință că trebuie să scriu. Uneori simt corpul ca pe un obiect metalic, gol, în care răsună un strigăt lovindu-se de pereți. Nu se poate sfida. Clopotul bisericii anunța că a murit cineva, auzeam asta foarte des când eram mică, toți oamenii se agitau, întrebau, cine, cum, lăsau tot și se duceau să-i ducă flori și lumânări. În asemenea momente lipsa stimei ar fi fost cel mai mare dispreț, și cei mai răi, mai bețivi și mai dușmănoși se duceau. Poți nesocoti multe, dar nu moartea. Și tot așa clopotul meu împrăștie în mine, aproape înfometat, zgomote, pe acest drum intim al crucii, de care nu voiam să afle nimeni. Aveam să-mi păstrez ani buni acest chin ca pe-o bijuterie foarte scumpă pe care dacă aș fi vândut-o aș fi trăit fără griji.
Scrisul, rămâne poate, cea mai lăuntrică formă de comuniune și conviețuire cu mine însămi. A mă împărtăși prin scris este ca și cum aș gusta pâine și vin sfințit; deodată fac baie alături de mulțime, alături de oameni, ca la botez.
La masa de scris plec într-un loc total necunoscut şi îmi iau viaţa de la capăt undeva unde nu mă cunoaşte nimeni. De ce nu, aventurile înlătură murdăria.
Cu zece ani în urmă am început să scriu o carte. O carte la care încă mai scriu și revizuiesc, izvorul ei nu a secat; îl simt cum colectează zi de zi și apoi evacuează, încă drenează în mine, iar eu nu fac decât să deplasez fluidul din gânduri, spre mână până pe foaia albă cu ajutorul acestui cortegiu plin de fast al cuvintelor. Mi-a fost foarte greu să încep pentru că nu simțeam să împart poveștile cu nimeni, nu simțeam să tai bucăți din carne și să dau altora, nu am acest altruism aproape primitiv pe care-l are majoritatea oamenilor, nu-mi jertfesc aproapele pentru a schimba dispoziții. Nu pot oferi din mine spre distracția sau stupefacția cititorilor, nici fericiri, nici dureri. Zgomotul tăcerii este înspăimântător; în pădure liniștea aceea acută generează frică, nu știi la ce să te aștepți, din orice colț poate apărea o fiară sau o cosânzeană. De ambele trebuie să mă feresc. Când mergeam cu bunicul în pădure, el spunea că trebuie să fluierăm ca să ne mai treacă de urât, de fapt să ne treacă teama asta indescriptibilă față de liniștea profundă, ancestrală. Fluieratul chiar asta făcea, spărgea liniștea și nu o mai auzeam. Numai el fluiera, eu nu am învățat niciodată.
Aud uneori șuieratul cuvintelor care vin bucuroase la adăpat pe foaie așa cum vin antilopele la un râu în savană pe care-l găsesc după multe zile de căutari. Disperarea setei care usucă viscerele taie orice judecată și ele nu mai sunt atente nici la albia abruptă a râului, nici la crocodili, și continuă să vină în avalanșă până se îneacă de-a binelea.
Într-un fel sunt ruptă de semeni, nu am strălucirea povestitorului care încheagă amintiri, ficțiuni, toate într-un aliaj pur, de calitate. Nu aș spune că e vorba de o disciplină interioară, nici vorbă, nici nu există așa ceva când te așezi la masa de scris, mai mult de atât, totul e țipăt, haos, la fel cum a fost pe drumul crucii. Scrisul vine pentru a reda ordinea la fel cum a venit moartea lui Isus. Abia atunci apele s-au așezat. Și dacă nu am acea acuratețe interioară care să pună personajele cap la cap, impulsul de-a scrie vine dintr-un reflex natural sau dobândit, în cazul meu este vorba de-o întâmplare de pe când aveam vârsta de 14 ani, întâmplare la care voi reveni mai târziu. Scrisul a venit natural, ca un organ care s-a născut pur și simplu într-o seară sau poate era deja acolo și nu știam de el, nu durea: doar când te doare capul simți că-l ai, așa și cu apariția scrisului, acum fundamental inseparabil. În ansamblul legilor care mă guvernează scrisul e o forță activă, un fel de lavă, este acolo pentru că e. După ce lava este azvârlită la suprafață, prin răcire, dă naștere unor roci versus cărți. Cărțile sunt obiecte reci, cu un total alt mediu față de corpul omenesc din care au provenit, dar contrar acestui adevăr demonstrabil, cărțile țin de cald.
Am slăbiciunea golului, adâncului, acelei frumuseți pe care o presimt în neant.
O experiență în adâncuri; și doar aici pe fundul ființei ia naștere înălțimea. Trăiesc acest paradox al cufundării spre partea cea mai ascuțită a maximei intensități. Așa cum scafandri se avântă să caute diferite specii de pești sau corali pentru frumusețea lor greu de găsit la suprafață, la fel este și ecluziunea scrisului, ceva este scos din mersul firesc al circuitului fiziologic. Și asta doare un pic. Am nevoie de tuburi cu oxigen, arme ascunse, oricând pot deveni din vânător vânat sau chiar eu însămi mă lăs pradă acestor animozități între persoanele care se zbat pe foaie după o gură de aer.
Scrisul este în concordanță cu firea omului, cu cât am reușit să mă cațăr mai mult în mine cu atât priveliștea a fost mai frumoasă; cu cât am descoperit drumuri noi, neumblate, cu atât peisajul a fost mai înmărmuritor. Nu pot despărți omul de scriitor, pur și simplu, nu e ca și cum nasc un copil, ombilicul e tăiat și o nouă ființă ia naștere, a scrie o carte nu e ca și cum nasc ceva, nu, e ca și cum renasc. Devin altcineva de fiecare dată, și asta o pot face la infinit, nimeni nu-mi poate opri acest joc al regenerării. Agonia e dureroasă, bătălia interioară a viermelui spre transformarea în fluture durează o vreme, apoi aripile se ivesc, și chiar dacă fluturele nu-și poate vedea propriile vele, ele sunt acolo-amintirea unui trecut care-i fac prezentul.
Cât muncește acest parazit în mine, nu știu, poate el este acela care prelucrează amintirile și la final lasă pe hârtie doar bătaia din aripi, poate că el prin urâțenia lui nu poate fi atins dar trebuie. Doar prin scris îmi arăt compasiunea față de acest parazit care mănâncă din mine zi de zi, doar așa îl îmblânzesc și mai ales îl transform. Despre cum sapă, fărâmițează și însământează zi de zi în mine, despre asta trebuie scris, despre cum scot apa din fântână și mai ales cum se face că din pâmântul negru și murdar scot doar limpezimea lui. Acest șmotru este ferit de ochii lumii, cui iar plăcea, în propria casă, să fie surpins de musafiri în haine murdare, în genunchi lustruind parchetul, spălând vasele: nimănui; în ochii lumii trebuie să fim curați, frumoși, eventual fără griji, veseli, fericiți. Ce s-ar întâmpla dacă aș fi surprinsă așa, mi-aș cere scuze politicos pentru situația deplorabilă în care arăt și aș pleca să-mi schimb hainele. Ce s-ar întâmpla dacă aș fi suprinsă cu casa vraiște, la fel, mi-aș cere scuze că pot fi și așa. Nici pe acest parazit nu mi-ar plăcea să mi-l vadă careva, nu-mi place să mi se știe de boala asta, boala e o rușine uneori, pentru că lasă urme adânci, cicatrice, tot felul de sechele, pe care trebuie să le explici când ești întrebat.
– Cei cu semnul ăsta urât la sprânceană?
– Ei, eram mică și …
(va urma)
Sursa foto: tvr.ro
