Călcâiul lui Ahile

Călcâiul Lui Ahile

Așa îi place să umble, 

sau poate că doar are nevoie de mărturii

ale intrărilor și ieșirilor din templul toamnei.

Așa îi place să grăiască, 

sau poate doar așa se ține pe sine în palme, 

deasupra ecourilor 

care îi sparg pieptul 

ca într-o năvălire de frizieni 

ce își flutură coama în aerul tare.

Poate că e tot el 

cel care mă tulbura în drumul spre casă

atunci când abia dacă îmi recunoșteam inima.

Întrezăresc aceeași înclinație

de a împinge spre limită înserarea,

același balans,

echilibrând în oglinzi conștiința așteptării.

Atunci am învățat cum să ocolesc

bălțile după ploaie,

cum să mă adun în culoare.

Pictez cu mersul timpul care mă cere.

Când albastră, când verde, 

îmi clarific orizontul.