Gabriela Pachia 
Ne-au dat trenele zilei şi abajururile nopţii brâncet,
imunitatea planetară ne-a readus burlescul scâncet…
Dispepsiile vremii în stoguri încă mai adună
strâmbe poieni, clarvăzătoare eclipse de lună,
catarge înzorzonate cuibărite-n paralelipipeduri,
zâmbăreţe felii de pepeni, atemporale marafeturi,
colţi de ruginiţă, înverşunate vergele, degetare, râs de bardă,
priviri de năut încolţite-n decor, bluéte, poveri cu zgardă…
Treptele decenţei fade ne-au înghiţit oraşul lăcomit,
zac porţelanurile înălţărilor pentru care ne-am pungit…
Tăciunii plitelor scapără incizii, nisipoşi oameni de solduri
adulmecă vizionarii, precizii de sincerică ne dau ghiolduri…
Omul-rogojină are somnul moale şi cearcăn îndaurit,
furnici evlavioase îmbucă adevărul până la cotorul neofit…
Plutirăm cât plutirăm prin dogmele arborescente din cetate
până storurile ignoranţei îndestulătoare fură ridicate.
Nu fi surprins ! Cu tufe de ceaţă, himerologul te-a cuprins…
De-ai dormit în compromis, îţi va fi steagul învins!
Cel mai treaz adevăr – tăcerea. „Eşti stăpânul cuvintelor nerostite
şi sclavul cuvintelor rostite.“ Efemerofite despecetluite…
„Mens agitat molem et magno se corpore miscet.“
Bucuraţi-vă când mieii ies din tipare, fără de preget!
