Mihaela Mihai .. nu mi te-am mai rugat nimic
de-atunci,
cînd ultima oară eu mă pregăteam să zbor
și tu mi-ai zis:
– Tu, doar umblă!
– Dar cum, Doamne, așa, goală?
Și șuie?
– Da, da! – mi-ai repetat zîmbind
în barba ta colilie
(nearanjată și nepieptănată conform normelor, mi-am dat eu seama tîrziu).
Și-am tot umblat, Doamne,
așa.
goală și șuie.
ca o casă părăsită.
gîndindu-mă: de ce toți zboară?
numai eu…
numai eu.
Te mai vedeam din cînd în cînd
zîmbind
și arătînd în treacăt spre inimă.
și nu știam, doamne,
ce vrei să-mi spui.
credeam că dezvoltăm un cod
doar al nostru. Un fel de înțelegere.
tu, acolo, cu ochii pe mine,
eu, p-aici, cu gîndul la tine.
(ce de fericiri)
Pînă-ntr-o zi,
cînd, visînd de-a-n picioarelea
mi-ai bătut prea tare-n piept
și-am căzut într-un genunchi.
într-o tahicardie absurdă.
semnul tău nu era poezie, doamne, cum voiam eu să cred.
era de-adevăratelea.
– Dac’-ai fi zburat? m-ai întrebat zîmbind… Ce cădere!
Vezi? Tu doar de umblă.
