Bogdan-Alexandru HagiuÎn necropola unei biserici vechi din Iași, Bărboi, numită astfel după cel care a ridicat-o, vornicul Ursu Bărboi, am găsit o lespede de marmură care m-a impresionat atât de mult încât am căutat să mă documentez. În latura de jos a chenarului este reprezentat în basorelief un mic schelet culcat. Ca și cum moartea ar fi micșorată, nu mai domină [Cohen, K. (1973). Metamorphosis of a Death Symbol: The Transi Tomb in the Late Middle Ages and the Renaissance. University of California Press.], nu se ridică, este marginală, există în continuare, dar nu mai are verticalitate. Deasupra este Sfântul Gheorghe omorând Balaurul, dar un mic înger vine în zbor și încearcă să oprească țâșnirea lungii limbi a reptilei, încercând astfel să pună limită răspândirii minciunii în lume [Beal, J. (2025). The Devil’s Threat in Medieval Bestiaries: Recognizing and Resisting Evil in the Dragon, Serpent, Wolf, Fox, Ape, Whale, Hawk, Partridge, and Raven. Ítaca. Revista de Filología, 16, 149–186. https://doi.org/10.14198/itaca.28809]. Pe laturile din stânga și din dreapta ale chenarului, înguste, doi îngeri restaurează ordinea cosmică, parcă se pot auzi sunetele curate ce le scot din instrumentele de suflat la care cântă [Gillette, A. E. (2018). Angels’ Music and “Angelization” in Medieval Sacred Art. Early Music History, 38, 1–42. https://doi.org/10.1017/S026112791700043X]. Dar, totuși, au micii îngeri suficientă putere? Pictura, refăcută după cea originală, e la fel de impresionantă. Acum două sute de ani pictorii bisericești erau de multe ori și sculptori. Mă întreb dacă artistul din acea vreme ar fi scris rândurile de mai jos:
Astăzi, 14 septembrie 1845, am avut o discuție ciudată cu paraclisierul. Mai aveam puțin și terminam fațada cafasului, o adevărată lojă, spațioasă, unde avea să cânte corul bisericii. Era o temă novatoare pentru pictura bisericească, doar nu degeaba terminasem eu Academia Mihăileană. Vreau să cred că mi-a ieșit ceva, am vrut să înfățișez Constantinopolul, dar nu ca centru politic, ci spiritual. Probabil că nu mi-au ieșit aidoma clădirile, nu am fost niciodată acolo, biserica Sfânta Sofia, cu zecile ei de ferestre, ocupă aproape jumătate din registru, dar corăbiile sunt sugestive, reprezintă popoarele ce se apropie de credință. Au pânze verzi ce contrastează plăcut cu albastrul apei, cu spuma albă a valurilor. Marea nu e nici agitată nici liniștită, știu eu de ce. Am făcut brațe de apă și în spatele cetății, ca să arăt că sunt forțe nevăzute ce testează credința și ordinea cosmică. Tocmai lucram la verdele vegetației, trebuia să contrasteze cromatic perfect cu roșul acoperișurilor, când am auzit de dedesubt vocea paraclisierului:
– Ce faceți, maestre, mai aveți mult? M-au trimis de la bucătărie, se răcesc plăcintele!
– Mai am puțin, da…
– Dar de ce v-ați apucat de pictat când mai aveați de lucru la lespede? A zis boierul că…
– Tare curios mai ești, măi omule!
Nu sunt foarte sigur că astea au fost cuvintele noastre, dar în mare parte da, și le scriu aici pentru că așa simt nevoia. Eu, la Academia Mihăileană, am studiat pictura și sculptura, așa că logofătul Sturdza are încredere deplină în mine și îmi dă toate lucrările.
– De fapt, voiam să vă povestesc ceva. Îmi place să stau de vorbă cu domnia ta! Azi mi-a ajuns o scrisoare de la fiul meu. V-am zis că studiază medicina la Londra. Au descoperit acolo, stați așa să citesc de aici… o nouă modalitate de administrare a medicamentelor, prin injectare, așa zice băiatul meu. Cică un scoțian, îl cheamă… mă rog, asta nu mai știu să citesc, dar scrie băiatul mai departe că numele ar fi Pădure la noi. Pesemne au păduri și acolo… Bagă leacurile în carne, nu le mai înghiți, și vindecă orice boli. Cică anglezii încă nu sunt pe deplin de acord cu tratamentele astea, dar dacă vine băiatul meu și îi spune lui Vodă…
– Ei, dacă îi spune lui Vodă, ce?!
– Păi se vor lecui toate bolile! Poate că vom trăi mai mult!
- am oprit cu pensula în aer și picăturile de vopsea verde cădeau de la trei stânjeni, mai să-l nimerească pe paraclisier.
– Măi omule, dacă leacul intră direct în trup, e o trecere spre… nu știu dacă spre viață sau altceva. Și atunci… nu știu nici eu…
– Și atunci oamenii nu vor mai muri la vreme, trupurile vor crește fără să se mai oprească, moartea nu își va mai găsi drumul înapoi, bătrânii ar rămâne cu pielea întinsă și cu privirea goală!
Acum vorbise bătrânul pomanagiu care își făcea veacul în ușa bisericii. Cine știe de când ascultase discuția noastră! Le zicea la toți că studiase la Paris. Nu le-am mai spus nimic celor doi. Am coborât încet de pe schelă, numărându-mi pașii, nici eu nu știam de ce. Înainte însă de a părăsi cafasul, am mai aruncat o privire la scena ce nu o puteau vedea decât viitorii cântăreți, deoarece o pictasem pe arcada situată vizavi de balcon. Făcusem săptămâna trecută acolo o scenă inspirată după zugravul care pictase în cafasul de la Golia acum două veacuri. Nu îndrăznisem să schimb prea mult tâlcurile vechi, fiindcă bătrânii spun că fiecare vietate și fiecare chip de acolo poartă un înțeles așezat cu grijă. Doar că la mine torsul bărbatului ce suflă apă printr-o pâlnie uriașă iese de sub pântecele unui elefant. Șuvoiul curge peste lume și peste făpturi. Așa înțeleg eu că trebuie zugrăvită creația: viața venind din voia lui Dumnezeu și revărsându-se peste toate cele vii, fiecare cu rostul său. La stânga privitorului balaurii amenință, scuipă foc, nu asupra trupurilor, ci asupra rânduielii lumii, căci răul caută mai întâi să tulbure mintea și sufletul omului. La dreapta elefantului am înfățișat o femeie, cu o tulpină verde ce îi acoperă pântecele și cu șerpi în spatele brațelor. M-am gândit să închipuie ispita cea veche, aceea prin care omul ajunge să creadă că poate lua pentru sine ce nu îi este îngăduit încă. Animalele pădurilor merg liniștite pe câmpul cel verde, verde viu, deși mai potrivit ar fi fost un verde de secetă, dar nu m-a lăsat inima. Merg liniștite fiindcă dobitoacele nu ies niciodată din legea firii. Numai omul are libertatea de a se ridica ori de a cădea. Iar sfinții zugrăviți la margine stau neclintiți ca niște martori ai unei rânduieli pe care lumea începe, încetul cu încetul, să o uite. Toate astea le vor privi cântăreții, și poate că vor înțelege ce am gândit….
Îmi părea că în biserică e din ce în ce mai răcoare și mai întuneric. Am lăsat pensula și paleta și am luat dalta. M-am dus la lespedea neterminată. Jos am isprăvit scheletul, dar l-am făcut și mai mic decât intenționasem la început. Noroc că nu adâncisem piatra și am putut prelungi limba balaurului, până aproape să atingă micul înger. Îngerii care cântau îmi ieșiseră bine, dar păcat că apucasem să fac găuri la instrumentul de suflat. Acum aveam senzația că sunetul curat și proaspăt se poate pierde. M-am îndreptat cu greu pentru că mă durea spatele de cât stătusem aplecat. Cei doi bătrâni nu plecaseră, stătuseră îndărătul meu să mă urmărească ce fac. Le-am spus:
– Rugați-vă pentru cei ce vor uita când trebuie să moară!
