Isabela Branescu 
Era prea-nalt, prea dolofan, prea arțăgos,
părea nătâng, părea păros
era frumos…
– palmele-l dureau și i se lungeau
brațele-l certau și contorsionau
degete-i plângeau când i se rupeau
rost nu mai aveau –
am spus atunci că trupu-i trebuie sculptat
– spatele-l durea când se apleca
sternul subțiam și-n corset puneam
gâtul nu era, locul se-nroșea
sângele curgea –
iarăși m-am regândit, ritmu-am stabilit
– ochii îi smulgeam, la loc nu-i puneam
părul îl scurtam și îl aruncam
mințile-i luam –
când am revenit, sens nu am găsit, el s-a diluat și am reluat
– obrajii scânceau culoarea pierdeau
lacrimi se scurgeau văile umpleau
picioarele-s grele
urmele și ele –
tot excavând după un rost
făcut-am orbul unor sensuri
cu trup ciudat, puține versuri
ciuntit de timp, rahitic ritm
mă pironea cu buze sparte
dorindu-și foamea de-nceput
acum aștept să cadă trupu-i
bucăți în colțul meu de cer
să mă îngroape în cascade
răstălmăcirile de ieri
Sursa foto: i2.wp.com
