Gabriela Balan
De ce nu pot striga
durerea tuturor – întreabă poetul –
şi e durerea mea?
Vin din popor şi cânt pentru popor, spunea.
Dar moartea primită în dar?
Jur, nu voi scrie despre ciobanul mioritic.
Ha, ha, ha! Aceasta îmi este atitudinea
În faţa lebedei plătită cu arginţi! Cânta fals!
Râzând, am învins!
Să vă fie cunună ziua în care m-am ridicat
în picioare după luni de chin zăcute în pat!
Am găsit în spatele televizorului o lumânare
am izbit-o în foc! M-am întors din iad!
Nu voi spune curat că m-am măritat
cu un virus de spital primit în dar
de la patria mea, patria ta, patria noastrăI
Iar cel ungurean şi cu cel vrâncean
mări diluară de sute de ori dezinfectanţii
din spitale şi se-mbogăţiră,
nu contează câţi muriră!
Am avut nuntaşi, medici,
profesori universitari
cu tarife mari, n-a fost să mor
în câmp de mohor
am trecut în zbor prin cabinete particulare
prin farmacii fără reţete compensate
cu inutilul carnet de asigurat în buzunare!
Fluieraş de soc îmi cântau cu foc
să pun ceva bănuţi deoparte
pentru moarte! Pentru moarte!
Pentru moarte!
Hei, noi nu murim când vreţi voi!
Nu mai suntem un popor de oi!
Strigătul meu, zăngănit de catuşe!
Moartea trece pe tuşă.
