Baba Hoața

A fost odată ca niciodată o țară frumoasă și bogată. Cât vedeai cu ochii,  erau lanuri de grâu, dealuri cu vii, livezi  și turme bogate. Țara era a unui  împărat care-și iubea supușii, iar împăratul avea un singur fiu, un prinț care-i semăna în toate.

     Într-o bună dimineață, la palat veniră în fuga calului doi oameni din împărăție.

– Intraţi, oameni buni, se pare că pricină mare vă aduce! îi invită împăratul.

– Măria ta, spuse hotărât unul dintre oameni, suntem  dintre supușii tăi de la hotarul de răsărit. Am venit să-ți spunem ce necaz a căzut pe capul nostru.

– Vă ascult, spuse împăratul, chemând pe prinț lângă dânsul.

– Măria ta, s-a oploșit lângă casele noastre o babă amărâtă, slabă, neagră, fără dinți în gură și cocoșată. Baba are un fecior, un munte de om cu capul cât banița și părul ca paiele, care cu o singură mână ridică de jos zece oameni odată, atât e de puternic… În căciula lui intră ditamai pepenele, iar în nădragi, doi saci din cei mari de cartofi.

– Să vezi împărate, cum mănâncă Matahală! zise celălalt om. Bagă în gură câte o pâine întreagă, nu câte o bucățică, așa cum mâncăm noi…

– Şi apă, Măria ta, să vezi cum bea apă! Noi bem o gură, el bea câte o găleată…

– Sunt tot mai mirat de ce aud, spuse împăratul. Hai, povestiți mai departe!

– Noi am văzut că baba este săracă și am lăsat-o să-și facă o colibă la marginea pădurii .  Ne-am gândit că va culege și ea și fecioru-său, fructe și ciuperci din poieni ca să mănânce.  Apă, aveau din belșug  la izvor, iar ca să facă focul, luau vreascuri din pădure. Mai prindeau un iepure în laț, mai o pasăre sălbatică, aveau cu ce trăi liniștiți și îndestulați… Dar, vorba aia, pe cine nu lași să moară nu te lasă să trăiești… După câteva zile, s-a obrăznicit baba, și-a luat feciorul și a pornit în sat după furtișaguri. Să vedeți…

– Prima dată a furat o oaie, Măria ta, spuse primul om. Și când s-a dus stăpânul s-o ceară, ia-o de unde nu-i, feciorul babei, Matahală, pusese oaia cu totul la proțap! Când s-a fript, a rupt un copan pe care l-a dat maică-sii   să-l mănânce, iar restul, a făcut de două ori:  hap, hap!… și a înghițit oaia cu oase cu tot, de parcă nici n-ar fi fost. Bietul om a rămas păgubit, scărpinându-se în cap a pagubă. A venit numaidecât în sat să ne spună ce grozăvie a văzut.

– Să-ţi povestesc altă ispravă, Măria ta, spuse celălalt om…

    Într-o zi, treceau baba Hoața şi fiul ei Matahală pe lângă sat. Văzură că oamenii adunaseră grâul de pe câmp în grămezi mari, pe care  le încărcau în saci și le urcau în căruțe trase de cai.

– Ce faceți aici? a întrebat baba, făcându-se că nu înțelege.

– Cărăm grâul acasă, babo, ce, nu se vede? au răspuns oamenii.

– Păi, așa cărați voi, doar câte un sac o dată? Feciorul meu duce în spate o grămadă întreagă!

– Ia, nu te mai lăuda, babo, că nu se poate asemenea lucru. Din gură e ușor de spus…

– Ba și de făcut! Stați așa că vă arăt cum! a zis baba și a scos de la brâu o basma.

     Dar numai părea așa… Basmaua era vrăjită, intra în ea tot ce puneai și  tot mică rămânea… Matahală, feciorul babei, începu să așeze în basma, sac după sac, tot grâul dintr-o grămadă cât casa de mare. Ba, la sfârșit mai puse și o căruță încărcată. Iar când strânse basmaua, o puse pe umăr ca pe un fulg și dus a fost cu ea cu tot…

     Oamenii alergau să-l oprească, supărați că au fost înșelați, dar pace bună să-l poți prinde. Uite așa au rămas bieții oameni fără muncă lor.

 În altă zi… trecu baba Hoața pe lângă livezile de meri. Văzând că merele sunt bune de cules, bătu cu toiagul în pământ de trei ori, de se scuturară toate pe pământ. Chemă baba pe feciorul ei, Matahală, care încărcă  merele în basma și plecă cu ele în spate spre casă. Sătenii săracii, iar au rămas fără roade, fluierând a pagubă…

-Și uite așa, Mărite împărate, au zis oamenii , munculița noastră ia drumul spre casa babei Hoațe și ajunge în burtă la Matahală!  Ajută-ne, că ne îmbolnăvim de supărare!

– Ajunge, destul am auzit! spuse împăratul. Aveți dreptate să fiți supărați. Să vină slujitorii domnești!

Slujitorii  luară săbiile și sulițele și se înfăţişară împăratului.

– Tot acum să plecați! Prindeți pe acea babă Hoață și pe fiul ei, Matahală și să-i aduceți în lanțuri la mine!

     Slujitorii încălecară și plecară în goană după babă. O găsiră culcând la pământ un lan întreg de porumb.

– Da, ce faci aici, babo? Iar pui la cale o blestemăție? Până aici ți-a fost cu hoțiile. Hai la împărat să te judece! strigară ei scoțând săbiile.

– Ei, ce să-ți spun, cine o mai fi și împăratul ăsta al vostru de-mi cere socoteală? se răsti baba. Nu mai pot de grija lui!

– Împăratul e stăpânul acestui lan și al acestui pământ, așa să știi. Hai cu noi ca să-l cunoști mai bine!

– Ba, atâta să stați, până când voi merge cu voi… zise baba, începând să bolborosească vrăji de-ale ei.

     Și ce să vezi, toiagul în care stătea sprijinită se transformă  în… mătură, iar baba încălecând pe ea, zbură repede pe cer și dusă a fost…  Slujitorii domnești rămaseră privind după ea, scărpinându-se în cap cu ciudă. S-au întors la împărat fără să facă vreo ispravă.

– Să ne ierți, Maria ta, nu am putut prinde baba! A zburat  cu o mătură vrăjită, spuseră ei și povestiră împăratului ce au văzut.

     Atunci feciorul împăratului se rugă de taică-său să-l lase să plece după babă.

– Du-te, dragul meu.  Să chem câțiva slujitori să te însoțească  la drum?

– Tată, nu-mi trebuie pe nimeni. Voi lua cu mine doar biciul acesta, care-mi este prieten la nevoie.

     A doua zi, plecă feciorul de împărat să caute pe baba Hoața. Merse ce merse, când deodată, văzu înaintea lui chiar pe babă. Ea bătea cu toiagul în apa râului că să iasă peștii din apă, să-i strângă pe toți în basma.

– Babo, lasă peștii în pace! Haide la împărat să te judece pentru furtișaguri, spuse feciorul împăratului.

– Uite acuma vin, feciorașule! zise baba rânjind din gura fără dinți.

   Nici nu a terminat bine de vorbit și a transformat  toiagul în mătură. Pasămite, voia iarăși să  zboare și să se facă nevăzută. Dar feciorul scoase biciul și când plesni mătura, răsturnă baba pe spate cu nădragii în noroiul moale și lipicios.

    Baba, murdară toată și udă, începu să se vaite și să se smiorcăie de ciudă.

-Valelei, valeleeeeei! Matahală, feciorașul meu, hai de mă scapă!

 Venind în fuga mare, Matahală  luă baba sub braț și plecă cu ea spre coliba din pădure, fără să se mai uite înapoi.

– Ia te uită, drăguța de babă a pierdut mătura de grăbită ce a fost! spuse feciorul de împărat și luă de jos mătura vrăjită a babei. O puse cu grijă la brâu, apoi plecă pe urmele celor doi.

     Când se apropie mai bine de coliba babei, văzu în față pe feciorul ei, Matahală. Adunase un maldăr mare de pietre, cu care, nici una nici două, începu să arunce înspre el.

– Te așteptam, fecior de împărat. Stai! Stai locului că îți sparg capul dacă te apropii! striga Matahală.

     Feciorul împăratului se ascunse după un copac gros și așteptă ca pocitania să termine de aruncat toți bolovanii. Nici un bolovan nu-l nimeri.

– Hai să vedem, acum ce mai faci? Că, de scăpat de mine, nu scăpați, nici tu nici mumă-ta! zise el.

         – Ba mama-i ascunsă-n casă

           Și de tine nici nu-i pasă!

strigă Matahală gâfâind de oboseală, așezat la umbră sub un pom.

     Feciorul împăratului se uită în jur și ce văzu?  În pomul  de deasupra lui Matahală se afla un cuib de viespi.

Scoase biciul și când plesni de două ori, dărâmă cuibul direct în capul uriașului. Viespile supărate că au fost deranjate, se repeziră afară din cuib și începură să-l înțepe strașnic pe Matahală. Acesta o luă la fugă, plângând de durere, cu roiul de viespi după el. Fugea, de sărea praful în urma lui mai sus decât el… Și atâta a fugit, până a ajuns drept în temnițele împăratului.

– Fugiţi, mă! Aoleu, muștele astea ciupesc rău!

     Temnicerii i-au deschis ușile și l-au lăsat să intre, gonind viespile. El nu știa cum să le mai mulțumească pentru că l-au scăpat. De, săracul, mare la trup, dar prostuț la minte…

     Feciorul împăratului, oprindu-se cu greu din râs, porni să caute pe Baba Hoața. Intră în colibă și găsi baba pitită după masă.

– Hai la împărat, babo, spuse el, ca să dai înapoi ce ai furat și să plătești ce ai stricat!

– Merg, feciorașule, nu te supăra, dar mai întâi să-mi iau basmaua fermecată…

– Unde ții basmaua, babo? întrebă feciorul împăratului.

– În pod, acolo o țin, feciorașule, răspunse baba smerită.

     Când deschise feciorul ușa podului, sări pe el o mâță neagră cu ghearele desfăcute, gata să-i scoată ochii. Dar ce gheare avea, de cinci ori mai mari ca a unei mâțe obișnuite… Feciorul o zvârli jos, apoi o pocni o dată cu biciul, de nu mai știa mâța pe unde să o apuce de durere, fugea  mâncând pământul.

– Ştiam eu că pui ceva la cale, babo! Ia spune, unde-i basmaua?

– Uite aici în beci am pus-o, feciorașule, zise baba.

Deschise feciorul de împărat ușa beciului și de acolo ieși un câine slăbănog, cu dinții mari, care începu a clănțăni, gata să-l muște. Dar ce dinți avea, de cinci ori mai mari decât cei mai mari dinți de câine… Scoase feciorul biciul de la brâu și începu să plesnească câinele peste bot și atâta îl plesni, că acesta fugi speriat înapoi în beci.

– Babo, până aici ți-a fost! Lasă înșelătoriile și scoate basmaua fermecată, cât ți-o cer cu frumosul!

– Ba, nu ți-oi da nici o basma, poți să mă și omori! se răsti supărată baba.

     Atunci feciorul scoase iarăși biciul și începu a croi pe babă peste picioare, pe spate și mâini. Sărea baba în sus  de parcă dansa cu foc. De atâta sărit, baba scăpă basmaua din brâu. Basmaua căzu pe jos și ea se repezi să o ridice înaintea feciorului.  Dar, ce să vezi, se împiedică… și veni grămadă pe scările beciului, tocmai în gura câinelui flămând. Iar câinele nu mai stătu pe gânduri, căscă o gură mare și hap, înghiți baba cu papuci cu tot…  Așa a scăpat împărăția de hoața de babă.

       Feciorul luă toiagul și basmaua și merse la palat, unde povesti împăratului  întâmplarea. Acum puteau trăi din nou liniștiți. Ba, de bucurie, l-au scos și pe Matahală din temniță și l-au pus grădinar, să planteze flori și copaci. Așa de mulțumit era Matahală, că abia voia să plece seara la culcare. Uite așa au trăit cu toții fericiți și mai trăiesc și azi…

Sursa foto: utilecopii.ro