Dumitru Sârghie 
!eşti câtă vreme nu simţi că eşti, domnişoară…
doar atunci ţi se deschid toate aurorele vieţii,
doar atunci poţi seca marea cu sânii şi cu gândul,
doar atunci poţi supune Neantul până la divinizare,
doar atunci, când nu simţi că eşti, flacără verzuie!
!din momentul în care ai conştiinţa sinelui, Doamne…
nu mai poţi seca nici măcar lacrima-ţi verde-cristal,
conştiinţa apare spre paguba cărnii, a trăirii spontane,
subit, pe aleile desfrunzite, te vor năpădi nemângâierile,
râsul tău ingenuu şi fiinţarea ta, şi versul tău nepieritor,
egal cu al paserii care cântă, fără a şti că are acest har,
se vor întrista de urâtul zilelor şi amarul nopţilor sumbre!
!conştiinţa sinelui îţi sădeşte genuni în suflet, domnişoară,
în carne, în sânge, în fiecare celulă nemângâiată spontan!
!aruncă frâiele conştiinţei, domnişoară, cât mai departe,
cheamă-ţi din nou porumbeii albi ai sufletului întristat,
oblojeşte-le aripele sfâşiate de decadenţa vremurilor,
rescaldă-te în iluminarea iubirii primordiale, inconştiente!
!doar rătăcită în redevenire, vei căpăta reînfrunzirea-ţi
şi vei regusta risipirea-ţi fluidă şi absolutul în dragoste…
– mergi în direcţia vieţii, Andrada, nu te înstrăina de… tine!,
cum să fii muritoare, cu asemenea coapse în serpentine?!
Sursa foto: 4.bp.blogspot.com
