Arta de a promova arta la cotele sublimului

Interviu cu Lucian Dumbravă (Portugalia)

    “Arta, iată ce încerc eu să promovez pe canalul meu youtube”, mărturiseşte Lucian Dumbravă. Eu mărturisesc, cu emoţie, că l-am găsit într-o poezie, l-am descoperit mai exact ca fiind vocea poeziei mele “Fluturele de cristal”. Am fost copleşită la primirea videoclipului cu o recitare divină pe care a reuşit să o impregneze poemului pentru că, închizând o clipă ochii şi ascultându-l, mi-am auzit tot zbuciumul interior revărsat la momentul când am scris poezia. L-am numit de atunci  “vocea sufletului meu” şi a urmat un şir de surprize plăcute. Am descoperit un suflet mare de artist, un împătimit promotor al artei care, iată, şi el de departe între alte graniţe geografice, strigă înspre noi acasă să nu îl uităm. Culege perle din oceanul artei pe care le expune cu mare drag vizitatorilor săi din mediul online. Lucian promovează toate genurile artistice în speranţa că aşa va reuşi să îi facă pe cei înstrăinaţi de cultură să îşi întoarcă faţa spre valorile perene.

G.A.B.: Lucian Dumbravă, eşti, în primul rând, un scriitor împlinit, cărţile tale tipărite o dovedesc. Eu am făcut o escală prin rândurile scrise de tine şi mi-am dat seama imediat că navighez fără oprelişti pe mările sufletului tău. Vreau să prezint  câteva fragmente care te definesc, din voluml “Dincolo de albul zăpezii” (Ed Nico):

“Atunci când suntem fericiţi avem tendinţa să credem că nimic şi nimeni nu ne poate lua motivul pentru care suntem fericiţi”; “(…)un fluture de mai care-i trecu prin faţă i-a dat puterea să depăşească momentul şi să meargă mai departe”; “M-am ridicat, privind găurile din zăpadă, urmele paşilor mei”; “Dovadă eu, cel de azi, fără teama că greşesc, pot să afirm că am descoperit multe adevăruri universale şi am reuşit să cobor în cele mai profunde cotloane ale ezoterismului”.

     Dincolo de poezie, proză, dramaturgie, muzică, pictură – sau unde altundeva?- este fericirea ta, pentru tine o împlinire artistică. Despre aceasta te rog să vorbeşti, tu cel care ai reuşit să faci cu vocea exact ceea ce face orice artist când îşi aşterne creaţia pe hârtie, pe portativ, pe şevalet…Ne defineşti, te rog, această fericire?

1. D. : Majoritatea oamenilor caută fericirea, promovează această idee de căutare, construiesc tot felul de drumuri, unele foarte alambicate, care să ducă înspre fericirea scontată. Sigur că fericirea, ca noțiune, e condiționată de reflexul personal de a înțelege starea de fericire, iar acest reflex este o consecință a felului în care fiecare percepe valorile esențiale ale vieții. Când valorile sunt deformate, uzate, când însăși termenii care numesc valori sunt diluați, când acești termeni nu au consistența necesară, fericirea căutată este de o factură brută care, adesea, atrage după sine nefericirea altora. Într-un cuvânt, este fericirea egoistă, fericirea de prim-plan, genul de fericire care aduce beneficii instinctelor rudimentare și nu Sinelui. În acest context, numesc Sine această esență de ființă numită, în general, Suflet.

     Și iată cum, prin acest exordiu, am ajuns și la întrebarea de referință, anume ce înțeleg eu prin fericire… În primul rând, înțeleg să schimb termenul cu sintagma împăcare de Sine. Dat fiind faptul că fericirea este asociată cu o stare de beatitudine, de entuziasm, nu consider că este cel mai potrivit cuvânt care să descrie starea artistului care desăvârșește un proiect artistic. Momentele în care scriu, de pildă, indiferent că este vorba de versuri sau proză, sunt momente de întâlnire a mea cu mine însumi, o interesantă stare de nesingurătate; desăvârșirea unor astfel de momente, prin publicarea cărții respective, îmi dă o stare de plinătate sufletească, împăcarea că s-a desăvârșit un drum început, prin pașii firești: sentiment, gând, cuvânt scris, carte; când câte un cititor îmi vorbește despre câte ceva din ce am mai scris, când îmi spune că lectura i-a indus stări în care el însuși se întâlnea cu el însuși, simt satisfacția celui care a reușit să nu fie inutil. Cum aș putea numi, într-un cuvânt, aceste stări?… Fericire este un termen impropriu acestor sentimente cumulate, de-asta prefer să numesc „fericirea” artistului, împăcare cu Sinele.

G.A.B. : Într-un interviu pe care l-am ascultat recent la un post de radio, spuneai că, asemenea poetului care de regulă ajunge prea târziu, ai ajuns prea târziu, în urma problemelor sociale, politice de aici, de acasă, acolo, în Portugalia de unde mulţi începeau deja să plece. Făcând o scurtă incursiune prin CV-ul tău, te rog pe tine, cel care reuşeşti cu mult talent să reciţi versuri de la Serghei Esenin, Edgar Allen Poe, Lord Byron, Octavio Paz, Mihai Eminescu, George Bacovia, Marin Sorescu etc., dar şi versuri ale unor poeţi tineri, descoperiţi de tine, de unii poate nici nu am auzit, până la, iată, Gabriela Ana Balan – să mă crezi că nu e lipsă de modestie trecerea numelui meu, ci uimire! –  să încerci să expui dorul care, se vede în tot ceea ce faci, te mistuie şi îţi dă putere. Ne defineşti, te rog, acest dor?

L.D.: Întrebarea vine ca o coincidență a unui interviu dat, cu câteva luni în urmă, domnului Nicolae Băciuț, director al Ministerului Culturii din județul Mureș, și am zâmbit, amintindu-mi că și eu, când încă eram în țară, căutam să aflu de la cei plecați dincolo de graniți, despre dorul lor de pământurile natale. Între felul majorității de a resimți plecarea și al meu, am constatat o diferență ce m-a luat prin surprindere. Cei cu care vorbeam, cei cu care mai vorbesc încă, îmi povestesc cu multă nostalgie despre dorul de casa părintească, de locurile copilăriei, de atmosfera tipică țării din care au plecat. Eu dintotdeauna am considerat că locul oricui este oriunde, niciodată nu mi-au plăcut granițele, considerând că omenirea este un singur popor și aveam obiceiul să spun că „sunt patriotul oricărei țări asuprite”. Aici, însă, în bătrâna și frumoasa Portugalie, unde oamenii sunt umani și simpli, am început să simt, aproximativ la un an după plecarea din România, un soi de sete… Nu e vorba de dorul tipic, de amintiri care crează melancolii, ci de o sete organică de seva pământului unde m-am născut, pământul din care strămoșii mei și-au potolit setea veacuri și veacuri. Acest soi de sete nu are nicio legătură cu aspectul psihologic, este pur și simplu o necesitate a organismului de a-și extrage energia necesară lui, din locurile potrivite lui. Am ajuns să văd munții, câmpiile, pădurile de brazi așa cum însetatul vede râuri de ape limpezi, într-un soi de viziune controlată, ca să nu folosesc termenul delir controlat, cu toate că ambele expresii pot fi valabile. Nu știu ce opinie au oamenii de știință despre astfel de situații, dar cu certitudine ele există și fără această sevă a pământului strămoșilor, trupul intră într-o anumită formă de deshidratare.

1. A. B.: Cu siguranţă este un act de mare curaj să promovezi arta adevărată azi, când pe scenă urcă, în goană după faimă şi bani tot felul de producţii, non-valori, unele vulgare chiar groteşti, altele prea dulci, altele prea amare. Vizionam deunăzi, dacă îmi permiţi un exemplu, un poem semnat Grigore Vieru recitat sublim de tine, avea din păcate un număr de vizionări care se scrie cu două cifre, iar pe diverse site-uri făceau furori nişte tineri cu ţigara în mână şi pahar de coniac, închinând “în sănătatea nu-ştiu-cui”. Este dureros! Nici nu vreau să fac vreo trimitere la tinerii care preferă manelele, spun doar că nu au ce căuta acolo unde se promovează arta. Ştiu că aceste lucruri nu te sperie pentru că într-o discuţie mi-ai mărturisit: “Nu fac nimic să promovez ceva al meu. Dacă vă uitați la clipurile pe care le fac, veți vedea că acelea care conțin recitări din contemporani, au vizionări puține, dar pentru mine nu asta are importanță. Dar pentru cei câțiva care ascultă, merită”. Da, numai cei aleşi, cei care au auzit, cum tot tu spuneai, cântecul de sirenă pot urma calea pe care o deschizi, şi aş vrea să vadă, pentru un moment de linişte în suflet, cât mai mulţi ceea ce promovezi tu, clipurile tale sunt o simbioză între muzică, imagine şi vers. Te-am ascultat recitând versuri de dragoste şi am văzut în faţa ochilor artificii, dar ţi-am auzit şi vocea recitând versuri in memoriam cuiva drag şi atunci vedeam un fitil aprins de lumânare. Îmi mai povesteai aşa: “Aveam un foarte mare complex de a-mi auzi vocea pe înregistrări, îmi era penibil și-mi crea stări din cele mai jenante… Dar, încet-încet, încurajat fiind, am ajuns la acest stadiu unde am curajul necesar să promovez poezia”. Şi mai uimitor este că oricine, oricând, are acces gratuit pe canalul tău YouTube. Cum reuşim să atragem cât mai mulţi vizitatori, cum îi aducem înapoi pe cei care s-au rătăcit şi s-au întors cu spatele la poezie? Şi te mai rog să ne defineşti această sete a ta de poezie?

   L.D.: De vreo douăzeci de ani mă tot uit în urmă, ca să am o imagine de ansamblu a istoriei contemporane și pentru a înțelege motivele pentru care oamenii au ajuns derutați, umblând pe drumuri cețoase ce nu le aparțin de drept. Așa cum se întâmplă și atunci când e vorba de o pictură, este necesară o anumită distanță pentru a vedea clar liniile definitorii, pentru a înțelege ansamblul peisagistic. De relativ multă vreme, acest tablou al istoriei contemporane are un contur bine definit. Nu voi intra în detalii de pedant, limitându-mă la constatările clare, de prim-plan: până în 1990, ascultam muzică ușoară, muzică populară, folk; apreciam decența plină de sensibilitate a poeziilor, picturilor, sculpturilor; citeam cărțile unor scriitori cu har, care creau literatură din iubire pentru literatură și nu din dragoste de bani, de poziții sociale, de notorietate; știam să începem orice ideație de la bun-simț.

Imediat după anul amintit, toate reperele au fost inversate, mass-media a promovat intens și cu multă dăruire tot ce putea fi non-valoare și, însetați de cunoaștere, am absorbit tot acest material nociv. Valorile pe care le știam și non-valorile inoculate cu atâta sârguință, au creat un amestec menit să ne bage dreapta judecată în ceața despre care vorbeam, și asta la extrem de scurt timp după 1990. Mai bine de douăzeci de ani am călcat pe drumuri derizorii, hohotind deșănțat, înjurând în engleză și purtând pantaloni rupți „estetic”, probabil ca un prinos mamelor ce se străduiau să ne cârpească orice obiect de vestimentație descusut, „ca să nu ne facem de râs”. Prin urmare, având, ca popor, o esență nobilă și un psihic debusolat prin premeditare mârșavă, consider că revenirea la dreptele valori se poate face atât prin promovarea acestora, cât și prin ambiția noastră de a ne regăsi identitatea de ființă. Ceea ce fac, felul în care eu reușesc să expun anumite valori de bază ale stării de uman (în special valoarea poeziei, prin recitări, așa cum ați spus) este minimal, dar mă ajută să-mi amintesc că încă sunt om și că încă sunt viu, ca om. Și atunci când, în ciuda interesului destul de slab pentru clipurile cu recitări pe care le construiesc, câte cineva îmi spune că a ascultat o recitare de atâtea ori încât a-nvățat versurile pe de rost (s-a întâmplat la „Corbul”, de Allan Poe, de pildă) am plăcutul sentiment al speranței că voi prinde revenirea la conștiință a poporului român, înainte de a ajunge un postum.

     Mă-ntrebați despre setea mea de poezie… Răspunsul este cât se poate de simplu și scurt, ca o compensație la cât a necesitat răspunsul anterior: există o sete de poezie pentru că am nevoie ca, din când în când, să mă-ntâlnesc cu mine însumi.

   G.A.B.: Am o curiozitate firească. Unde crezi că eşti mai cunoscut, apreciat, respectat pentru arta ta, în România sau în Portugalia? Şi mai firesc, pentru că ştiu că îmi vei răspunde sincer, mi se pare să vin în faţa cititorilor cu un argument solid, o poezie scrisă de tine, pe care o citez cu mare drag.

                                             În fiecare iarnă

simţim că am mai făcut
un tur de viaţă,
de parcă ne-am sfârşi
sau ca şi cum
am lua-o de la-nceput.
Uneori obosim
ca după un sacrilegiu,
mai îngheţăm în vreun gând
al unui derdeluş
din copilărie,
în gândul vreunei voci
care ne-ncălzea

Nu vrem să ştim,
nu vrem să se vadă
că suntem singuri, poate,
oameni de zăpadă.

   Eu  mărturisesc că sunt o mare iubitoare a cărţilor scrise pe hârtie, a cărţilor pe care le poţi lua cu tine oriunde, le poţi uita deschise pe noptieră sau le poţi face cadou. Şi la acest capitol excelezi, îmbrăţişând toate genurile. Te rog să ne vorbeşti despre cărţile tale  publicate, de unde se pot comanda?

   L.D.: Sunt apreciat undeva?… Un paradox este că în aceste vremuri în care nu se dă nici doi bani pe o carte, scriitorul trebuie să facă eforturi împovărătoare pentru a-și vedea sentimentele și gândurile arhivate între coperțile unui volum. Cunosc membrii ai Uniunii Scriitorilor care publică tiraje minime, plătite din pensie, tiraje care se duc la neamuri, prieteni și doctori. Personal, am avut șansa de a fi susținut de oameni deosebiți, iubitori de literatură, care m-au sprijinit în arhivarea sentimentelor și gândurilor mele. O parte din cele unsprezece volume s-au publicat când încă mai eram în România, o altă parte s-a făcut de aici, din Portugalia, dar tot la edituri românești. Două dintre aceste volume (unul de poezie, altul de proză) au primit câte un premiu. O mare realizare a fost oportunitatea de a publica o carte în ediție bilingvă, română și portugheză, simțind, printre altele, că am creat o punte de legătură între poporul meu și gazdele mele de-acum. Cărțile au ajuns la indieni, brazilieni, portughezi și români.

     În tiraje notabile s-au publicat la Editura „eLiteratura”, București, volumele „Peronul de la linia moartă” (roman), „Contemporan cu istoria” (versuri) și „Maidanul filosofilor” (roman). Oricare dintre aceste cărți se poate comanda de pe adresa editurii, adresă ce se poate găsi ușor pe internet. La Editura „Andreas”, București, prin amabilitatea unui bun prieten și a editorului, se preconizează, pentru anul acesta sau începutul anului viitor, publicarea volumului de povestiri „Taina omului de lut”.

     În încheiere, aș dori să vă mulțumesc pentru relaxanta discuție provocată așa, prin cuvântul scris, dorindu-vă succes în tot ce construiți în domeniul literaturii, pentru că știu că faceți totul cu mult idealism și implicare.

NOTA BENE: Acolo, departe de patrie, pe meleaguri străine, Lucian îşi comandă cafeaua în limba portugheză! Nici măcar un fir de accent străin nu îi brăzdează vocea, are un enorm sentiment de respect pentru limba română, scrie, gândeşte, recită româneşte. În serile când corespondăm prin mesaje îl întreb dacă este fericit. Fără pauză în comunicare îmi răspunde: da! Are însă un mare regret, cărţile de la noi, pe care şi-ar dori atât de mult să le citească, ajung greu la el. Caută cărţile prietenilor precum un căutător de comori, se bucură enorm atunci când descoperă un poem în care îşi regăseşte sufletul! Lucian Dumbravă este special prin tot ceea ce face, cu inima şi cu sufletul, în scrisul lui puternic sunt întrebări şi răspunsuri pe care încă le caută. Este un artizan de colecţie al cuvântului scris şi rostit! Îi mulţumesc şi eu, pentru că este…

https:/www.youtube.com/watch?v=jfPhgUi4BKU