Armistițiul cuvântului cu tăcerea

Am ars lumânarea pe toată lungimea ei. Acum, când a mai rămas doar o bucățică, mă agăț de flacăra ei abia pâlpâitoare, de lumina ei obscură, gata să cedeze locul întunericului amenințător. Voluptatea ultimilor zeci de centimetrii de pe metrul divin cu care m-a binecuvântat Dumnezeu. Ce joc fatal, AMR ul îl face de data asta cronometrul ceresc și nu eu tai cu voluptate bucuria fragmentată a eliberării. Destinul taie implacabil, fiecare zi, fiecare eveniment, fiecare bucurie, fiecare nou mizilic sau minitragedie, fiecare dramoletă personală. Caruselul ieșirii din decor, al ultimelor incendii controlate, al ultimelor jocuri de lumină și sunet, al ultimelor străfulgerări creative. Apogeul toamnei, al trecerii ireversibile a frunzelor stoarse de vitalitate din paradisul cromatic al vegetației în liniștea telurică a pământului înghețat. Metamorfoza viului superb colorat dinainte de final, în perfectul cristalin al materiei. Superba cădere a lacrimii pe solul împietrit dar fecund, mustind de noi germinații.

Ai venit din a patra dimensiune precum un meteor pe unda de grad zero a speranței. Cu tine am prins din nou rădăcini pe tărâmul deșertic al paradisului pierdut. Beatitudinea dragostei nesperate trăite la altitudini celeste, zbor înaripat deasupra destinului comun. Efemerul trăit incandescent, la limita fecundă a eternității sufletelor pereche. Poemul nostru astral se scrie cu pulberea stelară a superbelor amintiri înscrise în versurile cotidiene ale împreunării noastre karmice.

Mă aflu la o răscruce stilistică neașteptată, care mă lasă pur și simplu perplex. Puținii mei cititori virtuali mi-au reproșat în mod aproape unanim, că scriu prea sofisticat, prea alambicat, prea academic și practic nu înțeleg univoc mesajul scurtelor mele “panseuri“. Mai mult, am fost dojenit de prieteni să scriu mai simplu, mai accesibil, fără prețiozități și arabescuri, mai pe gustul “ popular “, pentru a fi mai citit și agreat de un public mai larg. Din această cauză sunt constrâns să-mi pun în mod legitim cred eu, câteva întrebări esențiale. Ele nu sunt legate de destinul meu publicistic minor, ci în esență sunt relative la devenirea culturală a națiunii române, al cărei modest membru sunt și eu, chiar dacă trăitor pe meleaguri străine.
Timp de trei decenii de când mă aflu în afara patriei, singura mea identitate românească am menținut-o cultural prin scris. Am încercat să-mi păstrez limba română nealterată în două noi medii național-culturale, precum cea mai intimă și profundă sursă de individualitate. În paralel, în țara mea de origine, nivelul lexical și cultural au scăzut dramatic, încât până și calibrul meu modest de publicist întâmplător autoexilat este dificil de perceput și obligă eventualul cititor de azi din România, la un efort intelectual greu de depășit. Nu vreau să o fac pe deșteptul, să fac pe profetul nici atât. Această stare de fapt constituie o tragedie românească contemporană ce are loc sub ochii noștri, și anume că rinocerizarea și zombizarea culturală și lingvistică au atins cote alarmante, chiar în sânul intelectualității. Risc să rămân nu numai fără patria mumă, dar și fără limba de referință, fără prieteni spirituali și ancore culturale. Puținii mei prieteni literați sunt atât de egocentrici și preocupați obsesiv de genialitatea proprie și construcția acerbă a edificiului postum, încât rămân o insulă de românism in exil. Rătăcesc în vidul cultural individual și ce-i mai trist și implacabil, plutesc în derivă pe marea lingvistică primordială, fără șanse de a ieși la țărmul paradisului originar al limbii române. Aflat la răspântii de căi spirituale, mă obstinez să scriu românește, dincolo de granițe și deveniri, călăuzit de parnasul vrăjit al creației infinite, fără determinări practice și finitudini mundane de incidență stilistică. În traducere liberă, îmi continui drumul cu sens unic al scrierii românești, în stilul propriu, pentru că nu-mi pot depăși propria umbră de cultură sau ignoranță structural transilvană, mioritică, iudaică.

Probabil vom ajunge tangenți la axa iubirii infinite

Posibil sa rezonăm cu vibrația intimă a pământului

Imaginabil să ne scriem poemul stelar cu metafora împreunării eterne

Sigur ne trăim viața cu intensitatea sufletelor pereche incandescente.

S-ar putea să cadă cortina peste reprezentația mea lamentabilă. Poate voi dispare în culise și apoi voi fugi valvârtej prin ieșirea din spate a paginii după care-mi ascund esența. Mă voi refugia într-un exil abia perceput, în biblioteca fragmentelor netipărite, a ciornelor aruncate la coș, a fircăliturilor de pe marginea caietelor, a mâzgăliturilor de pe filele nescrise. Apoteoza gândului nedus până la capăt, apostazia credinței în litera scrisă. Biblioteca eșecului cultural, ce conține manuscrisele amărâte, pătate de neliniștea existențială, de grăsimea puturoasă a mediocrității și semiîntunericul lipsei de talent.

Din tărâmul fermecat al artei pure mi-a mai rămas doar eșecul voluptuos al transcendenței. Căderea sublimă în deșertul paginii albe, unde orice avânt creativ este pură deșertăciune. Bântui precum o stafie dezmembrată prin mirajul metafizic al pustiului infinit. Destinul meu este esențialmente orizontal, limitat spațial, mărginit temporal și aproape de epuizare prin conținut. Rămân treptat fără combustibil interior, aievea unui satelit în derivă, capabil doar de mici peregrinări în jurul unor idei puține, dar fixe. Lipsit aproape în totalitate de vocația verticalei, de spiritul întreprinzător al temerarelor zboruri celeste, mă rezum la căznite și amare experiențe de levitație deasupra destinului meu minor și comun. Efortul intelectual scrâșnit al unui pribeag de duzină prin neantul paginii nescrise, prin golul cumplit al cuvântului neîmplinit.

Ador și cultiv după modestele mele puteri creative, metafora – suprema sinteză a imaginației ce transcende superb apăsarea aproape insuportabilă a realității. Pentru mine o metaforă reușită, percutantă, novatoare constituie un orgasm spiritual, un fulger inițiatic, o semnătură divină. Toți creatorii de amploare au intuit că metafora este lucrarea harului, superba clipă de grație a inspirației. De multe ori metafora ilustrează limita artistică inefabilă, punctul terminus al aventurii literare, omega emoției transfigurate în cuvânt. Cine a avut voluptatea trăirii metaforei, inspirația plăsmuirii ei, s-a aflat cu certitudine la câțiva pași de Dumnezeu !

Eșuat la țărmul zădărniciei construiesc cu sârg castelul de nisip al cuvintelor nepotrivite. Un edificiu șubred, cu statică indefinită, structură fragilă și arhitectură pretextuală. Tăceri și traume înșiruite ca mărgelele de sticlă din lanțul karmic al existenței fragmentate. Sincopele vieții și contrapunctele destinului redate metaforic precum un EKG divin. Dicteul insidios al umbrelor morții. Eșecul cuvintelor bine drămuite de a circumscrie necuprinsul cromatic al vieții trăite dincolo de pagină. Superba prăbușire în pagină a propoziției frânte în zborul celest.

Există o voluptate magică a chinurilor dinaintea scrisului. Încordarea emoțională, tensiunea spirituală care îmi cotropește întreaga ființă, neliniștea metafizică care mă propulsează pe meleagurile inefabile al rânduirii literelor. Vraja infinită a precuvântului reprezintă miraculosul orgasm tantric, catharsisul spiritual ultim sau triumful liniștii divine dinaintea nașterii creatoare de sens.

Drumul Canosei de la fircălitura la schiță, de la schiță la tablou. De la zgomot la sunet, de la sunet la melodie, de la melodie la simfonie. De la strigăt, la cuvânt, de la cuvânt la vers, de la vers la poezie. Drumul sinuos al nașterii spirituale, al saltului de la materie la emoție, de la emoție la sentiment și apoi la spirit, reprezintă cea mai fascinantă aventură terestră, o euforie fără limite, un orgasm universal. Transcenderea artistică a determinismelor existențiale, eliberarea din chingile trupului , depășirea rutinei gândirii și depășirea barierelor emoționale cotidiene constituie tot atâtea încercări extreme de surmontare a condiției mediocre de animal social, de subiect statistic, de simplu cetățean, de om al muncii, de votant, de simplu muritor. A face artă sau cultură constă în înjunghierea cu stil a efemerității existențiale cu pumnalul realității întru eternitatea spiritului. Victima sigură a extremei febre creative este însuși creatorul, pe când supraviețuitorul peren rămâne opera în sine.

Rătăcit în deșertăciunea paginii albe, încerc să mă regăsesc într-un sens creativ, să mă smulg din lanțurile determinismului cotidian. Măruntele întâmplări și dramolete cotidiene îmi umplu pagina cu nimicuri ieftine și găunoase, mici șiraguri de excremente și surogate de realitate, înșirate fără noimă. Îndrăznesc să rămân mic și neînsemnat, curajul omului de rând de a rămâne cenușiu și insignifiant. Un curaj de iepure-erou care mă ferește de coliziuni frontale cu sistemul, sancțiuni administrative aspre sau Ferească Dumnezeu de cătușe și gratii. Până una alta. Scriu la firul ierbii, întotdeauna sub burta broaștei, entuziast că nu dărâm nimic și pe nimeni, maxim deranjez. Voluptatea de a rămâne necunoscut sau cel mult periferic. Așa îmi scriu poemul neînsemnat al anonimatului artistic, în deșertul paginii albe.

Atentatul împotriva eu-lui, jertfa obligatorie a sinelui pe altarul dicteului interior. Din trupul cuvintelor curge sângele martirilor îngeri. Am savurat întotdeauna să zburd pe câmpul minat al literelor, poate îmi va surâde cândva, șansa de a semna cu viața, pentru un cuvânt mântuitor care mă va salva de la pieire. Am exultat întotdeauna la tentația de a deveni martir sau măcar erou, dar poezia vieții mele are un parcurs cenușiu și monoton, cu versuri albe și neînsemnate, precum un film alb-negru distrus sau clasat ori o melodie tâmpă, fără refren și muzicalitate, compusă chinuit la comanda vreunui potentat din vremuri demult apuse. Paralel cu arta și perpendicular pe axa magică a scrierii de valoare, mă trec cu zile în spațiul incert al mediocrității semnând întotdeauna la margine, la periferia șansei de a fi un artist adevărat.

Pierdut conștiința poetică. Găsitorului, drept recompensă, metafora ultimă a trecerii mele printre cuvinte. Fără garanție de talent ori instrucțiuni de folosire pentru eternitate. Fără premii literare sau sinecuri de la stat. Paralel cu orice formă de putere, perpendicular pe destinul de venetic profesionist, în consonanță accidentală cu ritmul perfect al sferelor.

Schimb monotonia rimei clasice cu nebunia dezlănțuită a metaforei inedite. Sunt un împătimit al esenței exprimate frapant. Îmi place să șochez și să-i scot pe semenii mei din zona de confort intelectual și echilibru aparent al gândirii. Am ambiția să nu rămână indiferenți la tirul meu de cuvinte și trăiri înaripate. O declarație de război contra plictisului existențial, a aerelor intelectuale sau materiale de statut social, a iluziei de om ajuns sau de vază. Un bombardament de metafore sau de evidențe raționale contra oricărei parade de aparențe burgheze, de abuzuri politice, de norme birocratice absurde, de obscurantism, de naționalism îngust sau de ură rasială. Cuvântul bine ales, țintit și declanșat e glonțul meu existențial.

Enikő – semnătura divină a poemului meu cotidian, scris indescifrabil pe pergamentul invizibil al iubirii. Mereu în căutarea versului perfect și a strofei apogeu, am ajuns în fine la ultimul rând al destinului liric, la ultimul contrapunct, la ultima vibrație, la ultimul puseu creativ. Punct magic. Semnat îngerul păzitor – Enikő.

Enikő – tremurul frunzei, vibrația petalei, roua dimineții, oscilația luminii, unda primordială care mă face să zbor printre câmpuri înflorite de litere și creste semețe de idei. Enikő e inspirația stelară cu care zburd în perimetrul infinit al paginilor încă nescrise. Bucuria primară a tensiunii dinaintea scrisului. Un miniorgasm cosmic proiectat angelic în pagină.

Enikő – versul nepereche al perechii, perechea nepereche a versului, apologia cuplului ca formă temporară a veșniciei. Eternitatea în doi, ca formă împlinită a clipei.

N-am fost capabil niciodată să-mi iau în serios vocația de a scrie. Ezitarea mi -a devenit principiu publicistic, iar metafora, singura figură de stil cu care mi-am exprimat univoc mediocritatea. Am epuizat, triumfal, întregul registru al penibilului cu pretenții; mici piruete existențiale, eschive stilistice stângace, ezitări puse caligrafic în pagină, compromisuri bombastice de redactare, penurii mascat-colorate de inspirație. Acum, în ultima parte a cuprinsului, încerc să revin la egalitatea cu mine însumi, cu destinul, cu eventuala creație, fără rest, fără regrete, cu eventual drept de semnătură spre final.

În afara atmosferei mizerabile și paranoice ce mi-a intrat în rărunchi în timpul socialismului, m-am ales cu o moștenire foarte prețioasă – fervoarea prieteniilor, intensitatea debordantă a chefurilor, plăcerea hedonistă a lecturilor și audierii muzicii rock și jazz, ascultarea pasionată a posturilor de radio Europa Liberă și Vocea Americii – adevărate universități libere, micile cenacluri literare subversive, excursiile feerice în Carpați, la Marea Neagră și în Deltă, taberele de la Costinești și Predeal. Fac parte din ultima generație care a mai citit multe cărți, care a scris și conspectat de mână, care a jucat fotbal între blocuri pe grund, care a făcut chefuri adevărate acasă, fără ștaif și dotări, care a umblat la discoteci, care a străbătut munții pe jos, cu rucsac și cort, care a mers pe litoral cu blatul și cu două sute de lei bani de buzunar, care a făcut pe bune armata și a reușit să se distreze acolo, care a făcut muncă patriotică pe câmpurile țării și a avut tupeul să se simtă bine și la munca silnică etc. Noi, generația 80, am avut harul colectiv de a transforma sărăcia materială și lipsa libertății individuale într-o bucurie colectivă, tinerească, reconfortantă și tămăduitoare. Un buchet superb de plăceri lumești, cu un substrat spiritual și sufletesc de aleasă ținută, un antidot redutabil, care ne-a conservat dorul de libertate, ținuta morală și gândirea independentă.

Trei ani ai supremei fuziuni întru întregul nostru de lumină. Ne-am întregit destinele ruinate într-o spirală de lumina feerică, scânteietoare, debordantă. Strălucim meteoric pe bolta azurie a fericirii. Plenitudinea unui poem cosmic alcătuit din versul unic al împreunării noastre stelare. Semnăm cu simbolul eternității dragostei, ce-o zămislim clipă de clipă.

Îmi scriu cartea vieții cu litere neștiute, cu cuvinte nerostite, propoziții eterice și gânduri extraterestre. Imposibilitatea verticalei și chinul interminabil al orizontalei. Al lipsei de viziune și perspectivă. Zbatere penibilă sub burta broaștei. Neputința desprinderii și a zborului, fie el și frânt de vânturi potrivnice. Incapacitatea de a percepe armonia perfectă a sferelor și muzica discretă a undelor universale. Captiv în cutia de rezonanță a armonicilor secundare, tremur precum o coardă ruginită, lovită aiurea de degetele scabroase ale destinului. Ar trebui să continui cu scrierea de note muzicale rătăcite pe portativul schimbător al haosului universal. Cântecul de lebădă al unui poet de duzină, țintuit în tăcerea de dinaintea cuvântului.

Am reușit să pun doar titluri. Întotdeauna am evitat, am amânat, am ocolit conținutul. Am sperat ca acesta să devină poemul meu postum, semnătura mea în eternitate. Cu sfârșitul stau și mai prost, probabil nu voi mai avea sfârșit, nu voi avea la ce să pun punct, căci n-am decât începuturi, titluri, rezumate, proiecte, master planuri, schițe strategice. Un începător cronic, un etern debutant, un tăietor de frunză la câini profesionist, un designer de vise, în fapt un inginer de suflete. Practic articolele și poezioarele subsemnatului sunt scheletele hidoase și nefuncționale ale unor zmei de hârtie, ce nu vor zbura niciodată. Incapabil de culoare, rândurile mele sunt terne și cenușii, precum un film documentar nord coreean de scurt metraj. Incapabil de respirații culturale largi, experimentez strigătul scurt al concluziei, țipătul disperat al neputinței și icnetul metafizic al cuvântului esențial.

Spectrul sumbru al bolii și al bătrâneții mă face teribil de grăbit. Dumnezeu stă cu cronometrul în mână, îi percep aura luminoasă după colțul destinului. Dincolo de lumina sublimă a apusului. Bântuit de spectre ucigașe și umbre criminale, îmi trec destinul pe lângă zidurile dărăpănate ale uitării și decrepitudinii. Agitat, stresat, excedat de amenințarea limitei și suflul final al fatalității mă grăbesc, mă precipit, mă dau peste cap să mai înghesui nițică esență de viață în intervalul rămas. Au mai rămas 2-3 pagini nescrise precum tablele legii golite de conținut. Scrierea suspendată de bolta cerului și târâtă prin noroiul mundan al neputinței creatoare. Mă grăbesc teribil și încalc mereu legea firii, recidivând din dragoste de viață.

(sursa foto: astrocafe.ro)