Arhitectura singurătății

Praful secundelor

trece gâtuit

dintr-o parte în alta

a fracției divine

ce separă viața de moarte.

Dumnezeu, cu ochii-i de sticlă

privește mânios

la ciobul meu de realitate,

privat și personal,

acoperit cu excrementele îngerilor.

Uzata scară a lui Iov

nu e decât o cale de acces secundară

în pivnițele existenței…

***

La domiciliul meu forțat,

cazemată de moloz

a 40 de primăveri ratate

a coborât pasărea măiastră

cu aripile în flăcări.

Zborul ei frânt,

metafora ultimă a construcției prăbușite.

Printre ruinele colbuite

crește iarba verde a iluziilor.

Sângele tău liber

se scurge prin gratiile distanței,

eliberându-mă din celula clipei.

Buzele tale presărate cu miracole

șoptesc cald valul nemuririi.

Busola destinului țintește mereu

grădina din partea stângă a infinitului.

Cerul plumburiu trage asupra noastră

cu gloanțele oarbe ale fericirii.