Isabela Branescu 
mã agãţãm de noaptea cea târzie
cu Noe mã certam în fiecare ceas
sã cureţe din minţi mirosul de tãmâie
sã îl împrospãteze cu nucã sau gutuie,
sã fie aroma scorţişoarei
ce-n minte mi-a rãmas
curbatã sta tãcerea în arca întristãrii
crescută în gândurile nopții de veghe și răgaz
şcoalã de dans pãrea lumina cernitã în pãdure
doar nesecatul glob al aşteptãrii mele
e spart între falange
insectar peste pervaz
o ultimă suflare s-a cuibărit pe arca străvezie
un dor adânc a început a naște amintiri
clepsidra acceptării se răsucea sub pleoape
o lacrimă în sus, lăsată la vedere
o alta bine-ascunsă, cernută în tăcere
cu mersul ei de ploaie pe peluzã
și ritmul ei de vers revendicat
Sursa foto: geaninalisandru.files.wordpress.com
