Veronica Balaj 
Anticarul, înrămat în vitrină,
n-a mai plecat acasă din motive de pandemie
globul terestru are polii în derută,
distanțele se măsoară în frică
își pune anticarul
ochelarii contra singurătății
cotrobăie printre lucrurile care
nu vor mai avea trecere
o siclă de vin cu mucegaiul unui veac,
absolut demodat,
o mașinărie de fabricat sunete, bună la preț
numai de-ar jura că imită muzica pământului,
(dar acum, a luat-o razna și asta),
ciuperci uscate, tămăduitoare
(poate-i leac împotriva fricii),
mănuși cu monogramă în stilul virusului temut,
peruca, măștile destinate unor amânate carnavaluri ,
alte măști din vremea gripei spaniole,
pălăria bordo, fluturi injectați cu ultima secundă ,
doi coșari în statuetă,
își împart de-a o viață acoperișurile orașului,
mai scunde, mai țâfnoase…
Destul, își spune,
toate acestea nu pot umple cufărul verde
al speranței
Liniștea din oraș are mirosul fricii
unii îl pun pe răzătoare și adaugă usturoi
doar, doar vor sufoca virusul
anticarul citește-o scrisoare străină,
visează cum prin vitrină,trece-o balerină
de la teatrul de peste drum ,
frica îl poartă sus pe un munte,
aerul rarefiat îi dă puteri măiastre,coboară ,
împarte oamenilor
cufere verzi pline cu lucruri anti virus,
rochii grofate, tapiserii fără molii,
vaze cu intarzii despre facerea lumii,
un gramofon care cântă, trăim liberi din nou …
În vitrină pune un afiș,
deschis pentru pribegi, păuni de rasă,
posesori de albume curiculum vitae de succes
înainte și după epidemie!
Așază drept pază, în prag, doi soldați melancolici
luați de pe raft și pleacă
să dea o declarație pe proprie răspundere
despre viața care-l amețește
de nu mai știe dacă
numele i s-a desprins de sine
învârtindu-se în derută….
O piele de șarpe uscată.
