Marina ZafiuMarina Zafiu
16.02.2023

Ana Blandiana, o poetă a idealului

În cadrul acestui eseu, am ales să analizez, în linii generale, viața și poezia Anei Blandiana, deoarece opera ei mi se pare una complexă, fiind una dintre cele mai importante reprezentante ale neomodernismului românesc.

Ana Blandiana este o poetă relevantă nu doar pentru generația ’60, ci pentru întreaga literatură, în ansamblul său. Aflându-se în perioada dezghețului ideologic, aceasta se centrează pe „o poetică a naturalului, resimțind dureros artificialitatea inerentă oricărui text literar”1. De asemenea, la Ana Blandiana ,,se vede această poezie «caldă», care se vrea «vibrantă» de adevăruri sufletești nepervertite, declarându-se ca atare și încercând să facă să triumfe sufletescul pur, fie acesta de ordinul senzorialității […], fie de ordinul convingerii morale”2. Astfel, luând ca eveniment esențial pentru biografia scriitoarei fenomenul comunismului și repercusiunile acestuia asupra modului de a scrie din acea perioadă, vom plasa poezia Anei Blandiana într-o estetică a femininului, a sublimului, a eliberării de paradigmele intoxicate de himerele totalitarismului.

Ana Blandiana scrie atât în manieră feminină, reliefând o senzualitate subiectivă, filtrată cu ajutorul propriilor receptaculi, cât și într-o manieră aproape nihilistă, făcându-ne să afirmăm, cu certitudine, că „Dumnezeu este mort”, într-un univers alienat, destructurat. Aceasta își plasează poezia sub semnul propriilor interpretări, luând contact atât cu propriul eu, cât și cu dramele colective. Așa cum afirmă și Iulian Boldea, „poezia acestei generații propune valoarea estetică, […] ritmurile biografice ale eului se configurează ca replică interioară a ritmurilor existențiale sau cosmice.”3

O poezie care pare că adună, în jurul ei, crezul poetei despre feminitate este Descântec de ploaie. Această poezie face parte din volumul Persoana întâia plural, volum, ce pare că rezumă, sub semnul subiectivității, o estetică a sensibilității, a purității. În cadrul acesteia, poeta se transfigurează, sub semnul ploii. Sub crezul unui noli me tangere, tradus prin prisma senzorialității feminine, Ana Blandiana se contopește cu ploaia, cu propriile origini: „Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile, […] Dar lasă-mă atunci când plouă,/ Numai atunci când plouă,/ Să rostesc magica formula «Sunt cea mai frumoasă femeie»”. Această poezie conturează exaltarea eului liric, ce se află la granița dintre două vârste ale sale – copilărie (transpusă prin puritate) și maturitate. Libertatea, expresivitatea, lipsa cenzurii sunt aspecte bine marcate în cadrul acestei poezii, în care poeta, reprezentată prin eul liric, își dă voie să evadeze, să simtă, să trăiască revelații și emoții: „E urât şi poate nici nu e adevărat,/ Dar lasă-mă atunci când plouă,/ Numai atunci când plouă”. În poezia Dans în ploaie, amintește, de asemenea, de motivul ploii, fiind legată, simbolic, de aceasta: „De frânghiile ploii mă caţăr, mă leg, mă apuc”. Poeta se aliniază unei estetici a libertății, prin evadarea din marasmele unei existențe deteriorate atât la nivel psihologic, cât și social: „Gleznele mele n-au purtat niciodată cătuşe!”. În poezia Copilărie, poeta invocă motivul dublului, privindu-se retrospectiv în oglindă, fapt ce amintește de un regressus ad uterum aproape visceral: „Din oglindă mă privea un trup firav/ Cu claviatura coastelor distinctă”. Această reîntâlnire este schițată sub zodia ludicului, dar și a oniricului: „Ca-ntr-un joc de-a baba-oarba”, reliefând multitudinea de posibilități, privite ca alternative pentru o realitate încarcerată.

Următorul volum al poetei, Călcâiul vulnerabil (1966), prezintă aceeași dramă acutizată, însă, în chip ontologic. Așa cum observă și Iulian Boldea, „exultanța, uimirea și mândria eului liric în fața existenței și a miracolului propriei alcătuiri se modifică într-un vector al interogației și mefienței”4. Simbolurile universale devin răsturnate, într-o logică redată prin haos. Maternitatea, idea purității este întoarsă, într-o dezvrăjire a imaginarului poetic: „Știu, puritatea nu rodește,/ Fecioarele nu nasc copii”. Eterul este invadat de o maladie universală a cărei singură scăpare o reprezintă pauza dintre tăcere și păcat: „Neprihănit eterul doarme,/ Văzduhul viu e de microbi”. O altă poezie esențială pentru acest volum și pentru estetica poetei, privită în ansamblul său, este Ar trebui. În cadrul acesteia, poeta relativizează cadrul spațio-temporal, într-o aneantizare, ce amintește de universurile întoarse din filmele Strania poveste a lui Benjamin Button și Secretul lui Adaline. Această nouă ordine ar provoca, în concepția eului liric, mai puțină suferință. Poeta își denunță crezul existențial cu ajutorul unei înțelepciuni, ce trimite la ideea originară a construirii universului. Aceasta întoarce vârstele, jucându-se într-o manieră cât se poate de sinceră cu sensurile ascunse ale existenței umane: „Ar trebui să ne naștem bătrâni”; „Apoi să ne facem mai tineri, mai tineri”; „Să fim copii la nașterea fiilor noștri./ Oricum ei ar fi atunci mai bătrâni decât noi,/ Ne-ar învăța să vorbim, ne-ar legăna să dormim”. Prin prisma dictonului latin vanitas vanitatum omnia vanitas, poeta încearcă să stabilească rolul individului în acest sistem trofic de viață. O altă poezie, care clădește imaginarul acestui volum, este Eclipsă. Aceasta amintește de poezia lui Emily Dickinson, Success is counted sweetest, în care este schițată aceeași trimitere la ideea de umanitate („Succesul este considerat cel mai dulce/ De cei care nu reușesc niciodată”5). Simbolul aripilor apare întors în cadrul acestei poezii. Poeta face o apologie a dihotomiei bine-rău, văzând unghiile ca pe niște proteze asociate cu mefistofelicul: „Şi-mi trece viaţa încercând să-mi cresc/ La capetele aripilor unghii”. Același simbol demonic al unghiilor, aproape hâd, apare și la Tudor Arghezi, în poezia Flori de mucigai: „Le-am scris cu unghia pe tencuială”6. Eul liric își recunoaște puritatea asociată cu bunătatea sub o formă exacerbată: „Cu milă sunt drogată de copil”. Aceasta afirmă că mila și umanismul sunt cele care îi vor aduce extincția, într-o lume ticsită de obsesii daliniene. De asemenea, eul liric denunță o estetică a amânării, a sensului amânat care refuză să se reveleze. În poezia Amân mereu, poeta devine conștientă de ideea morții, plasându-se față în față cu aceasta: „Dar ca în moarte am certitudinea că voi intra”.

Făcând o incursiune în celelalte volume ale sale de poezii, plasate sub zodia totalitarismului, vom observa o recluziune din ce în ce mai mare în propriul sine: A treia taină (1969) – în care simbolul Sfintei Treimi este pervertit, la nivel social; Cincizeci de poeme (1970), în care apare, în cheie religioasă, poezia Psalm; Octombrie, Noiembrie, Decembrie (1972) – în care poeta ,,Arde întunecat”, într-un metavers al grobianismului și al grotescului: „Dacă ne-am ucide unul pe altul”, ne vom concentra atenția asupra volumului Arhitectura valurilor (1990).

În plin regim de eliberare, de restructurare a unor arhetipuri suicidale, Arhitectura valurilor denunță o nouă ordine. Aceasta demască o criză a spațialității, a unei arhitecturi, care se destramă, spațiul însuși devenind fluid, într-un mod absolut, un val, care cunoaște un iminent regressus. Una dintre cele mai reprezentative poezii ale volumului este Selecție, care aduce în prim-plan revoltele și spaimele poetei, prin raportare la o degradare universală a lumii. Universul este o bolgie dantescă, în care se cufundă toate reperele osificate în timp. Legile universale sunt cuprinse de o oboseală maladivă, transparentă, de un joc al ielelor, ce se preschimbă, treptat, într-unul al morții. Îngerii sunt metamorfozați în prototipuri bizare, care ajung să se identifice cu oamenii: ,„Cei care n-au aripi/ Se înghesuie să le ia de la garderobă,/ Cei care au/ Trag peste cu ele, cu grijă, fermoarul”. În acest topos al rătăcirii, al sfârșitului ineluctabil, nici măcar îngerii nu sunt pregătiți pentru judecata divină, aproape inutilă din cauza amânării sale: ,„În aceste condiții/ Este foarte greu să știi/ Cine va fi în stare să zboare/ La momentul oportun”. Deși prefigurată, creionată în mod succesiv, Apocalipsa refuză să se împlinească. Într-o cursă a timpului, poeta se plasează sub semnul acceptării sensului amânat. În acest scenariu apocaliptic al sfârșitului, care înseamnă salvare, chiar și elementele divine sunt decăzute, pierzându-și natura sacrosanctă. Numenul și fenomenul ajung să se identifice, până la extincție. O poezie scrisă în aceeași estetică a degradării universale, filtrată, de asemenea, prin intermediul subiectivității, este Arsură, a lui Adrian Popescu. Poezia sa este una a cutremurării și a înfiorării sugestive, aplecarea sa religioasă transformând legea morbidă a vieții, într-un drum spre împăcare, spre eliberare și desăvârșire: „Trupul meu întreg este o lumânare/ După ce se va fi scurs toată în țărână”7. O altă poezie sugestivă, pentru dimensiunea etică a scrierilor poetei, este Arhitectură-n mișcare. În cadrul acesteia, își acceptă poziția de muritoare, plasându-se în aceeași direcție cu mișcarea universală a existenței: „Cine şi ce ar putea să oprească vreodată/ Această arhitectură-n mișcare”. Poezia De-a v-aţi ascunselea amplifică spaima general, reducând sacrul la profan, într-o lume în care religiosul fie refuză să se arate, fie a fost desacralizat: „Şi iată, bisericile/ Pornesc să alunece pe asfalt/ Ca niște corăbii”.

Poeta nu a scris doar poezii, ci s-a axat și pe proză, un volum cunoscut fiind Povestiri fantastice. Într-o cheie proustiană, ce amintește de Noua Structură și Opera lui Marcel Proust a lui Camil Petrescu, poeta pornește într-o mitizare a propriilor percepții: ,„am simţit că, dacă nu voi încerca să descriu tot ce văd, tot ce trăiesc, tot ce înţeleg (ceea ce nu puteam face decât în proză), realitatea care mă înconjoară îmi va intra fără să mă întrebe în poeme”. Astfel, își consideră poeziile ca fiind ceva pur și imaculat, filtrate prin propria sensibilitate, pe când proza ei reprezintă un act mimetic, încărcat cu detaliile unei umanități de carton.

Un alt volum esențial, pentru imaginarul poetei, este Orologiul fără ore (2016). Poezia Alb pe Alb pare că adună în jurul ei, asemenea unui pol convergent, ideile care compun ideologia artistică a sa. Într-o lume supusă ignobilului, bunătatea este singurul adevăr universal valabil. Poeta susține că actele de bunătate trebuie săvârșite în tăcere, deși pare că umanitatea s-a pierdut printre coordonatele Infernului: ,,Mă încăpățânez / Să scriu alb pe alb”; „Și scriu cu alb pe alb/ În zadar”8. Acest „alb pe alb’’ ne conferă acces, prin intermediului obiectivului foto al creației artistice, la universul poetic al poetei, la momentul cel mai sincer al conceperii poeziilor, când ea devine geamănul foii albe de hârtie. Prin această lentilă, este conturată și concepția despre viață a poetei. Într-o tăcere universală, care ne aduce mai aproape de adevărata mască a intimității noastre, Ana Blandiana pare că se compune și se descompune la nesfârșit: „În loc să fie folosită ca un nesperat cadru favorizant al introspecției și meditației, liniștea a făcut să se audă mai bine exasperările, insatisfacțiile și frustrările”9. Aceeași Ana Blandiana își structurează poeticitatea în jurul ideii de moarte: „în prezența morții oamenii vor deveni nu numai mai buni, ci și mai frumoși, mai atenți unii cu alții”10, fapt care o aduce mai aproape de natura sacrosanctă a unui spațiu atemporal, în care tăcerea și zgomotul ajung să se identifice.

În concluzie, Ana Blandiana este o poetă importantă a literaturii române nu doar datorită poeziilor sale, ci și a esteticii, pe care o conturează în jurul lor, al lecțiilor de viață, pe care în mod involuntar le dăruiește cititorilor ei. Poeziile ei nu sunt doar niște structuri combinate în versuri și rime, ci adevărate jurnale de existență, în care poeta se și ne aduce mai aproape de adevăratul sens existențial, de acest sine universal, diluat în fiecare individualitate, care transgresează limitele posibilului și se metamorfozează într-un tentacul al unei specii perpetuate constant. Am numit-o poetă a idealului, deoarece, cu ajutorul sensibilității ei, reușește să schițeze, în cheie moralizatoare, idealul colectiv al unei umanități, ce nu se mai plasează sub zodia tragicului.

Bibliografie

1 Nicolae Manolescu, p. 1048.

2 Ibid., p. 1049.

3 Iulian Boldea, Ana Blandiana, monografie. Brașov: Editura AULA, 2000, p. 8.

4 Ibid., p.12.

8 Ana Blandiana, Orologiul fără ore. București: Humanitas, 2016.

10 Ibid.