Amprente

Salonul de aşteptare era scăldat în lumina blândă a dimineţii…… uite, treptele! Cum lucesc! Lespezi adâncite uşor, ape zdrobite sub tălpi… Zglobie şi diafană mă simt… Hai, tot mai sus! Cu mişcări line, cu avânt, în diagonală spre coroanele castanilor, pe deasupra frunzelor, câtă lumină peste acoperişuri!… Uite! În depărtare, până spre orizont, ogoare împărţite… galben-verde, galben-auriu… brun… cuprinsă de fiori… plutesc?…  Visez şi plutesc…

Prădată de oboseală şi de griji, femeia simţea ca o legănare spre nori, pe deasupra de cornişe. Privirile îi alunecau tot înainte, printre crengi lucioase, negre, printre sârme care zbârnâie… dac-aş putea mai sus… încă puţin… Apoi se visă alunecând printr-un coridor vechi, prăfuit, cuprinsă de tristeţe. Ce casă e asta? De unde? O fulgera gândul la un necaz al ei, se frământa, dar nu-şi putea aminti despre ce era vorba… Cum de uitase? Trebuia să plece undeva? Îi apăru în faţa ochilor micul lor apartament de beton, rece, ca un cavou cenuşiu… poate avea să plece cineva în curând? Unde? Să se despartă de cineva? Sau să se îmbolnăvească? Dar cine? Despre ce era vorba?… Visez! E doar un vis! Acum simţea cum alunecă înceţoşată ca o abdicare din adânc. Conştientă că visează, se lupta să se trezească. Nu reuşi decât să-şi simtă în vis genunchii apăsaţi pe stinghiile de lemn ale  patului. Ce pat poate fi ăsta? Parcă e de copil. Avea trupul greu ca un bolovan în ape reci, braţele îi erau împletite peste sâni, un perete era acolo, rece şi întunecat. A! Patul copilei? Nu se poate…  Se visa culcată într-un pătuţ vechi de copil şi îşi aminti brusc: Dana! Frica îi îngheţa inima. Se văzu în dormitorul lor făcându-şi loc pe margine de pat. Trăgea de plapumă, se înghesuia în trupul bărbatului ca să se încălzească. El doarme uşor şi se va întoarce aşezându-şi bărbia peste creştetul ei… e bine în cuibul de la pieptul lui, cu fruntea uşor sprijinită. Prin vis şopti: Nu, nu te trezi, e prea devreme şi rămase aşa ca să nu-l trezească. În nemişcarea ei simţea valuri fierbinţi în profunzimile trupului,  fiecare părticică din fiinţa lui. Aproape că nu mai respiră… Retrăia sărutările lui, gura lui amară de băutor de tutun, amară, pietroasă şi… o tăcere copleşitoare de jur-împrejur. Era seara când nu puteau vorbi şi ea tăcea cu el şi se gândeau împreună, tăcând, iar întrebările erau aceleaşi, de ce noi? ce se mai poate face?cum să te poţi descurca? Cum o să ieşim din asta? Ştia că e în vis, dar întrebările…

El are mereu mintea limpede şi vocea calmă. Vocea caldă şi liniştită… Trebuie să fie şi el aici, dar unde? Femeia ştie că şi el e aici. Îşi aminteşte vocea lui care demult, demult i-a spus că-i sentimentală. Sunt prea sentimentală, m-a înrobit cu totul şi nici nu se îndură să-mi mai spună că mă iubeşte… şi i se părea că vocea lui se aude de undeva. De fapt se auzeau două voci de departe… Voia să se trezească acum. Simţea ca o geană de lumină într-o fereastră. Şi iar intrau amândoi într-o casă… casa cea veche, veche, plină de lucruri în cutii împachetate. Da, o să le vindem pe toate, banii. Oh! Asta era, banii care ne trebuie… o să vindem toate astea… dă-le naibii! Acum îşi căută o poziţie mai bună. Parcă era cuibărită în poala lui… nimic nu-l scoate pe el din fire… şi iar se lăsa cuprinsă de uitare şi de somn. … cât spaţiu între braţele mele… şi iar o cuprindea neliniştea ca un abur negru şi fierbinte… trebuia să ne trezim devreme şi am întârziat? Nu. Nu asta… O mare primejdie îi dă târcoale, o simte… Uite! Adună pietre în poala rochiţei de joacă. E pe valea satului, la bunici… îi alunecă, le aranjează, tot mai grele sunt, imposibil de urnit, e doar o copilă… Ce apăsare! Vedea acum în uşa bucătăriei lor silueta masivă a bărbatului. Nu înţelegea ce tot spune. Ea nu apucă niciodată să vadă de unde îşi scoate prima ţigară, oricum, seara le fumează pe toate. „N-ai vândut şi scrumiera!”  Îţi arde de glume… am visat că zbor, oare ce-o fi? „Tu când nu eşti în aer?! Hă! Hă! Hă!”… M-am gândit, vindem urgent maşină, mobilă, apartament. Scoatem tot, covor, veselă, costumele de ski… şi iar vedea lucrurile  înşirate şi ei doi parcă ieşeau cu braţele pline de obiecte de prin casă pe un hol fără uşi, fără pereţi, gata să se prăbuşească… Să stăm cu palma întinsă? Tu ştii ce ruşine mi-a fost când a venit femeia cu plicul? Ai văzut ce s-a strâns în cont? Nimica toată. O să intrăm în criză de timp. Şi de bani… Se văzu într-o casă. Căutau amândoi clasoarele alea cu timbre scumpe, cu care se lăudase el atâta. „O să luăm o avere pe ele, dragă! Nici nu ştii ce vechi sunt! Trebuie să fie pe-aici, pe undeva, printre vechiturile tatei” şi deodată îl auzi strigând: „Uite! Ce de amprente! Astea s-au păstrat de la strămoşii care-au trecut pe-aici! Incredibil! Uite! Vechi, antice şi de demult! Peste tot, numai amprente!” şi simţea cum el voia s-o sărute iar şi iar… Doamne! Stau aici şi mă gândesc cu neruşinare la îmbrăţişări. Copilul nostru! Dănuţa! De ce? Ce am făcut noi ca tu să meriţi asta? Cum s-a strecurat nenorocirea? Ce n-a fost bine? Cine a greşit, Doamne? Cine e de vină? De ce ţie, copilul meu?… De ce? Asta era! Dănuţa noastră!… Poţi răscoli cât vrei. Nu-i ştim pe cei de dinainte, dar sunt prezenţi. De ei n-ai cum, nu poţi scăpa… Numai Dumnezeu ştie… Vă rog, domnule doctor! Salvaţi-mi copilul! Vă rog! Vă implor! şi scâncea prin vis ca un animal străin. Acum, femeia simţea cum se răsuceşte într-un loc strâmt, cu trupul înghesuit, sfâşiat. Îşi simţea inima răsucită pe un ascuţiş. Auzea iar vocea bărbatului şi nu se putea trezi. Voia să se ridice şi putere nu avea. Aproape de tot auzea voci şi nu înţelegea cuvintele. Se încordă să surprindă respiraţia copilului şi se gândi că un copil îl ai pe viaţă, pe viaţa ta. Aşa este normal. Aşa ar trebui. Nu pe a lui! Vă implor, domnule doctor! Vedea în faţa ochilor căpşorul dormind pe pernuţa roz şi pumnişorii strânşi, guriţa albastră, cianotică. Inimioara mea! Draga mea! Scumpa mamii! Vai! şi se vedea pe sine cum trăgea uşa de la bucătărie ca să plângă cu hohot… să nu fie auzită… Vai! Copilul meu!

Se vedea bătând cărările zilei. Altfel sunt copiii zglobii… pe scăunel, între ei, Dănuţa zâmbeşte… Nu, nu, nu!… Nu mai pot. Doamne! Mi-am uitat de rugăciune! Puţina mea rugăciune! Aşa de puţină, dar tot ce fac, fă să fie toate o rugăciune! Fă, Doamne, să fie toate o rugăciune! Cea mai tare, cea mai amară şi mai aspră rugăciune a vieţii mele! Şi nu mă lăsa, Doamne, ţine-mă cu lanţuri de Tine, că nu mai pot! Că nu mai ştiu! Cum să mă rog? Cum ar trebui să se roage o inimă de mamă? Cum? Preasfântă mamă, pururea Fecioară! Lumină a întunecatului meu suflet, prin inima Ta smerită a trecut cuţitul! Roagă-Te şi pentru noi! suspina fără niciun sunet până când şimţi că ieşise mai în larg. A ştiut ca fulgerată ce avea să se petreacă. Iată un câmp alb, alb. Instrumente de fier şi degete albe. Vedea de sus şi le vedea ochii concentraţi, aparatele clipeau fără oprire, monitoare, măşti… şi jos, ca-n zăpadă… o albă fântâniţă tivită cu flori roşii. În mijlocul ei, inimioara vie şi cuminte bătând neîncetat…uite, bate! Dănuţa noastră! Dănuţa! Dănuţa!… strigă femeia şi se trezi. Auzi foarte aproape, chiar deasupra ei:

-Frumoaso! Te-ai trezit? Era bărbatul ei şi o ajuta acum să se ridice din braţele lui. Te-ai odihnit şi tu puţin, erai ruptă de oboseală. Ia zi! Ce-ai visat?…  Cine te-a supărat, puică?

-Am visat că zburam, ştii tu că mereu am senzaţia asta şi… tâmpenii. Ce-i? Au ieşit? Ai vorbit cu doctorii? Ce a spus profesorul? Cum a fost?… Zi odată! S-a terminat operaţia?… Cu bine, nu? Dănuţa…

-Stai cuminte, s-a terminat cu bine. Zicea profesorul că Dana noastră e cel mai curajos copil din câţi a operat săptămâna asta. O putem vedea curând.

Atunci, femeia nu se mai putu opri din vorbit:

-Trebuia să mă trezeşti. Ştiam eu că va rezista! Şi ce-a mai spus profesorul? O putem vedea? Dănuţa, draga de ea! E la reanimare, nu? Măcar prin geam să ne uităm. De ce m-ai lăsat atâta să dorm? Voiam să aud şi eu ce zic. De ce nu m-ai trezit? Noi ce mai putem face? Ai dat telefoane? Să le spunem acasă, să nu fie îngrijoraţi ai noştri. N-au fost complicaţii, nu-i aşa? Cum de nu m-ai trezit? Şi ce ţi-a mai spus doctorul?

-Ce să-mi spună? Că e bine şi să avem răbdare. Că totul a mers foarte bine…a mai zis ceva…

-Da? Vezi? Trebuia să mă trezeşti, să vorbesc şi eu cu el. Nu eram chiar aşa de obosită!

-A zis…  ştii tu, că cineva, acolo Sus, ne iubeşte.

Cei doi stăteau îmbrăţişaţi iar razele calde ale amiezii se răsfrângeau din ferestrele înalte.

( din vol. „ Bisturiul şi vioara”, Edit. Pastel , Braşov, 2014)