Amintiri

– Aminteşte-ţi că am scris toată ziua despre visele dintre cuvinte, despre taina mea sublimă, despre lacrimile ce îmi lungesc mâinile ca să te cuprind, sub vânt de clopot ce ne pătrunde.
– Curmăm doar răspunsul, iubito, din povara de divin, din raza sau din pata de ţărână şi ne vine greu să ne hotărâm în ţara de sub pleoape, cărui vis îi aparţinem. De aceea te rog să te scurgi cu mine în timpuri de ploi, în gânduri, vise şi jurăminte, în păcatul meu sfânt, pe care natura sub cer îl despică, Legă-l de nemurire, sub genele de care atârnăm ca vise, uşor nepăsătoare, uneori incomode, mereu biruite de un foşnet numit dor al destinului, care răbda şi nu acuză.
– Vreau să îţi caut umbra să văd dacă este lângă a mea pe peretele dinspre viaţă !
– Necunoscutul doare întotdeauna, la fel ca şi sticla pietrelor din ceruri, ca spaima sau ca şi copca din gheţuri. Necunoaşterea este ca şi cum ai merge spre despărţire ţinându-te de mână sau ca şi cum ai culege luna dintr-o apă curgătoare.
– Oriunde ai fi, atunci când iubeşti nu îţi legi trăirile de cerurile albastre doar sau de frânturi de verde în pustiu…
– Ceea ce ai trăit sau trăieşti te alcătuieşte, te compune, este un necunoscut care doare, este suferinţa ta care îţi creşte aripi, osul sărat folosit ca nadă, sfântul tău păcat, transformat în clopot.
– Trăirea în frământare îţi sufocă libertatea de a zbura, îţi opreşte împletirea mâinilor în rugă, te împarte ca blestem şi tunet, ca iubire şi suferinţă şi îţi fură ziua printre gratiile strâmte.
– Nimic nu îţi mai poate mângâia ecoul clipei, nici ploile şi nici muguri care pleznesc în ciuda ta în floare, clatină şoaptele în brâuri şi îţi calcă pe taină, durându-te. Liane îţi acoperă ferestrele, iar lumina se ascunde în tine, zbuciumul îţi devine grabă şi liniştea, potopul. Totul devine durere, iar tu prizonierul tău, propriul tău măcel.
– Doar umbra trupului tău mai adoarme atunci în lumina nopţii.
– Ţi-am scris toată ziua despre visele dintre cuvinte, despre taina mea sublimă, despre lacrimile ce îmi lungesc mâinile ca să te cuprind, sub vânt de clopot ce ne pătrunde. Nu ţi-am spus niciodată despre albastrul care ne sfinţeşte zidurile, de malul care mă doare, de bătaia inimii cu gust de noi, purtând pe umeri crucea trăirilor noastre.
– Mă plouă, mă plouă cu fiecare strop de lumină, cu sfinţenia cu care te iubesc şi te strig, sub gene înrămate în vise.
– Te strig, iubito, cu glasul ploii arzânde, cel spuzit în lumina de astre, cu ochii plini de înţelesuri, sub ploile care se preling în inimile noastre spre desăvârşirea iubirii. – – Timpul meu răsună a rugi de stânci, ca trupul meu să nu mai fie sărac, fără clipele care le trăieşte fără tine.
– Sunt gelos, iubito, sunt gelos şi pe aerul pe care îl respiri şi care ţi-a atins înaintea mea buzele.
– Nici eu nu îmi mai aparţin, nici eu şi nici inima mea, care bate în sângele tău, un orizont care mă doare în cuvinte nerostite şi în atingeri doar visate de adâncul căruia îi mai aparţin.
– Sunt, iubito, aici, aici unde tu m-ai adus, iubindu-te, lăsându-mă fără întrebări, doar cu aerul şi visare ta, în dorinţa atingerilor tale, a privirilor şi a dăruirilor pe care mi le doresc atât de mult.