Am împachetat iluzii

Tot împachetez iluzii
şi le vâr sub nori.
Cerul se miră
că oamenii poartă
atâtea vise
într-un geamantan fragil.
Dintr-o iluzie în alta
urc şi cobor
într-un tren ce mă duce
tot mai departe de mine.
Şi parcă m-aş ascunde
într-un vis,
să mă ducă în staţia
unde soarele mă aşteaptă
la o cafea,
să storc din nori
un fagure de miere
să îndulcesc
amara clipă.
Restul să-l las bacşiş îngerilor.
Apoi, să caut stelele
pe peronul veşniciei,
să le rog să micşoreze
distanţa dintre noi.
Acum, sparg cu ecoul dragostei
constelaţii
şi aud cum stelele plâng.
Eşti una dintre ele.
Fur o rază să te pot
purta la infinit.

Sursa foto: agentiadepresamondena.com