Costel Zăgan
Altu s-a trezit cu înjurătura pe buze: ce vis i-o fi stricat ziua chiar din prima clipă?
– Mergi la stână cu mine și mama? Ca să ne-ajuți să aducem cașurile, înapoi!
Altu se dumiri, vecina lui, mai mare c-un an, Alta, l-a trezit pe nepusă masă, la ora când ziua se mai îngâna cu noaptea.
Altu o despică iar cu privirea în ’j de mii de bucățele, și după ce o refăcu la loc în aceeași clipă, îi plăcu ce zări printre.
– Hai, ce faci, mergi sau nu?
– Merg, dacă tot m-ai trezit!
– Dacă nu vrei…
– Hai, las-o baltă, că vine ploaia!
– Îmbracă-te că-ți iese cocoșelul prin gard!
– Și, care-i treaba ta?!- își continuă Altu iritarea matinală. Într-un minut, sunt la tine!
– Bine.
Intră, trântind ușa, în casă. Imediat însă, gândindu-se la somnul părinților, păși cu atenție prin odaie. Își luă treiningul, aruncă un pumn de apă pe obraz și-o zbughi afară.
Părul, cârlionțat și negru, încă nu se trezise din somn, și se răsfira leneș sub degetele grăbite ale băiatului.
– Eu ce duc? – se interesă de mama Altei. Ori merg cu mâinile în buzu-nare ca belferu lu Pește?
– Ai să duci bidonul, nu, nu acela! Ia-l pe celălalt, mai mare!
Și tustrei, femeia, fata și băiatul, ieșiră din sat, în întâmpinarea soarelui, care, de după dealul din fața lor împingea ziua către cer.
Împiedicându-se, voit sau nu, Altu se opri și, scoțându-și sandala de la piciorul drept, o scutură, aruncând cât colo pietricelele ce-l deranjau.
Se încălță la loc, grăbindu-se să le prindă din urmă. În rochii ușoare, foarte subțiri, de vară, trupurile celor două se conturau ca niște iluzii deșarte.
Exact așa cum mi-o spus tata: măi băiete, ai grijă! Femeile-s ca niște ducă-se pe pustii! Le-ai mânca, dar nu-ți potolesc foame, le-ai bea, dar n-ai în ce le pune!
Foto: Andi Spot
