Albă-n rochia ta clară

Blonde visuri înstelate,
Voluptoasă poezie,
Le-am purtat orgolioase
Ca pe-o mantă purpurie.

De-a lor caldă strălucire
Şi de ritmul lor molatec,
Se-mbăta visarea tristă
Din trecutu-mi singuratec.

Şi în tragicul orgoliu
Din viaţa sbuciumată
Numai ele-au pus pe frunte-mi
Pala floare parfumată.

Dar acum regala mantă
Purpurie, dinainte
Ţi-o aştern în tremurarea
Aşteptărei clipei sfinte.

Mîna ce-a făcut odată
Largul gest de cucerire
Se apleacă sfiicioasă
Cu adîncă umilire.

Tu să treci surîzătoare,
Albă-n rochia ta clară,
Răspîndind în jur parfumul
Visului de primăvară.

Ştefan Petică (20 ianuarie 1877- 17 octombrie 1904), din ciclul „Fecioara în alb”