Florica Patan 
NISIPUL
mă acopereau
nisipurile Saharei
trecusem dincolo de spaime
într-o stare de inexistență
… să uit durerea
o dezamăgire a clipei
oglindită
în gesturi inexplicabile
iraționale
neconcordante cu intenția
iluzii născute
din paradoxul nimicului
prăbușite în pustiu
… să nu mai simt tăcerea
doar o vrabie se mai scălda-n nisipuri
ca – n ploile de vară…
Alb – negru
Rămân aici, în obișnuit, chiar
cu sufletul rupt în mii de bucăți
înnălbesc punțile ce cresc
în mine
rămân în taina lucrurilor simple
dincolo de meridianele tăcerilor
vibrații puternice dinspre
neobișnuit
posibilul închipuit
răstoarnă tabla de șah
pe care mai luptă
o regină să vindece
enigma.
Spasme
vântul
nu e tăcut și prudent
răbufnirile lui
ne încarcerează temeri în suflet
când se depărtează
nu mai rămân decât spasmele
din piept
pe care le ținem cu mâna
să nu spargă cerul
