Florica Patan 
… Veni spre mine cu seringa aceea uriașă , un ac cât toate zilele groazei, mă prinse pe scaun răstignită, îl înălță puțin și, când îmi administră lidocaina sau ce anestezic o fi avut, simții cum maxilarul pârâie mai întâi, apoi începe să se umfle precum un balon roșu. Până ajunsei din nou în sala de așteptare unde trebuia să rămân câteva minute, falca dreaptă căpătă dimensiuni uriașe, îmi strâmbă gura, fața în întregime, voiam să mă văd într-o oglindă, nu aveam, așa că măsuram cu palma și, în încercarea dramatică de a suporta modificările ce-mi mutilau propria figură, poate și ADN-ul, îmi veni rândul la extracție, un premolar compromis ce trebuia îndepărtat .
Îmi „smulse” rădăcina bifurcată și mi-o arătă în cleștele rece, năprasnic! Vizualizai mental craterul rămas în urmă-i , umplut cu un pansament ce-mi încărca amarnic gura, apoi ieșii din cabinet, trecând prin sala mică de așteptare, fără să rostesc ceva…
Până acasă erau doi pași, eram în cartierul meu, mă grăbeam să ajung, să-mi pun capul într-o pernă de liniște și să-mi trăiesc suferința acolo.
Doctorița mi-a spus să țin strâns pansamentul două ore și, dacă după aceea încă mai sângerează, să o sun. A reușit să-mi inducă o îndoială, o sămânță de frică de moarte, care mă preocupa, dar am fost atentă la drumul meu clătinat în minute sacrificate. Pentru că simțeam că nu mai trăiesc, doar încerc să trec de versantul durerii. Las în dreapta market-ul „Favorit”, trec pe lângă „Librăria ” din colț, apoi pe lângă Blocul 35, cu triunghi galben sau roșu, nu mai știu, marcaj de „adăpost subteran în caz de necesitate”, depășesc părculețul pentru copii, cu tobogane și hinte, cu aparate de exerciții pentru adulți, traversez aleea, urc scările să intru în blocul A 38, unde locuiam.
Simțeam că mă prăbușesc, aveam o senzație de vomă și un disconfort general imens, plus pansamentul acela îmbibat, noroc că nu m-am întâlnit cu nimeni să fiu nevoită să răspund, eventual, vreunui salut ! când realizai că urcam scările de lemn ale unui pod arcuit, suspendat în semilună peste un canal al unui lac din Ștrand, în partea opusă a cartierului meu… Trec pe partea cealaltă, n-am ce face, văd apa verde închis, plină de entități malefice, mă gândeam ; mai încolo, în zona grădinii zoo, plutesc grațioase lebede, frumoase, admirate de niște copii aflați în parc cu părinții lor.
Realizez că sunt în deplină conștiență, ce termen prețios!, dar încă sub anestezie, îmi propun să elimin toate elementele ilogice, pentru a ieși din situația asta de confuzie. Chemai un taxi de la o cabină telefonică, să mă ducă acasă, cu greu rosteam cuvintele cu dinții strânși, totuși veni unul, șoferul mă întrebă adresa, nu mi-o mai amintii, trebuie să fie în nordul orașului, destul de departe, dar „ luați buletinul, scrie acolo…”
„E cam departe, doamnă, nu cred că ajungem până diseară, poate după miezul nopții sau mâine dimineață, e peste alte patru județe !”
Am fost de acord, n-am căutat justificări, realizam că locuiesc în sudul țării, dar păstram adresa din Transilvania , în documente. În toată povestea asta aveam nevoie de calm, cel puțin în aparență, să depășesc între timp limita de mister, datorată, desigur, unei intervenții invazive, îmi doream să fac transferul în structura și dinamica unei realități imediate, ca modalitate individuală de a fi prezentă în lume, în acea substanță concretă, fără paradoxuri.
Ajung spre ziuă la realitatea ultimă, adresa din buletin, scot cartela pentru interfon și intru în hierofanii, simțind comuniunea ritmurilor personale cu cele cosmice. Mi-am cufundat capul în perna de confort și siguranță, într-un somn adânc, fără spaime și fără vise. Am dormit câteva ore sau câteva zile, trezindu-mă în strălucirea diafană a camerei mele din A38… Văzui pe geam părculețul cu tobogane și hinte.
