Admiră Cerul!

Să admiri cerul doar când cineva te rănește e ca și cum ai fi uitat de tine, ai fi uitat să te observi și ai fi uitat să simți viața de pe alt palier al sentimentelor. Să admiri cerul doar atunci când ai un eșec e ca și cum te-ai fi pierdut într-o lume a neputinței.

Să admiri cerul doar atunci când mintea îți este întunecată e ca și cum ți-ai făcut sufletul prizonier în acea minte.

Să admiri cerul doar când ești trist e ca și cum ai avea senzația că niciun drum început nu ar duce către lumina zilei de mâine.

Să admiri cerul doar când pare totul albastru în mintea ta și nimic altceva pătrunzător să nu se mai strecoare pe aleea speranțelor e ca și cum ai crede că există o singură culoare în lume.

Undeva în Univers plutesc rămășițele unor povești pe care nu le-ai terminat și nu le-ai putut înțelege. Nu te face vinovat pentru această neputință.

Să admiri cerul la fiecare ceas și să-l privești ca pe o putere divină de care să asculți și în care să te încrezi pentru că ești doar o ființă ce are nevoie să vadă că, dincolo de acei nori, acel albastru infinit cu toate nuanțele sale și dincolo de acel Soare și acea Lună, există un singur Dumnezeu a tot ceea ce avem pe pământ. Să nu râzi și să nu izgonești lacrimile cerului.

Admiră măreția cerului pentru că, dincolo de infinitul albastrului, se dă lupta pentru divinitate. Cerul dă putere sufletului neputincios în fața destinului.

Sufletul are nevoie să admire Cerul cu tot ce are și ziua și noaptea.

Privește norii! Privește Soarele! Privește stelele! Privește și Luna!