Gabriela Pachia 
Vitraliul înflăcărat amână ridicarea vălurilor –
mi-e secolul tivit cu geriatrice eufrosine
şi bucuriile-s încifrate în toartele carafelor…
Fac pixului hatârul şi construiesc cetate-n mine
din gândiri ce s-au răzgândit nesfârşiturilor –
firul Naturii ce şerpuia-n cuptorul cu-adenine…
A fost o lebădă cu care n-ai dansat, văluritor,
dar ţi-a ţinut, între rondeluri, loc de Dumnezeu şi de mine
când răstigneai îndoiala şi anagramai marginile îndepărtărilor,
când vulpile multicolore se rosteau sus şi tare alcaline…
Eu – curcubeu povârnit peste brâul regretelor…
Deschizi uşa spre ţipătul meu interior – e cald şi bine…
Bem ceaiurile toamnei, aspre ca privirea poemelor,
răsfoind convenţii de sticlă şi mozaic de-amandine…
În noi vâslesc nesomnul norilor şi rădăcinile tenebrelor,
părăluţe-amărâtoare înteţesc nostalgia-n crinoline…
Răzoare de stihuri mărunţesc indiferenţa buzelor –
sideful cardinal s-a-mpăcat cu plecările din sine…
Îţi înmânez cifra 7, lume cu destinul frunzelor,
să-ţi pui deoparte stele telurate şi epifanii catifeline…
Rotesc savanţii teorii piezişe şi prazuri la căpătâiul morilor
cu susan, cu mac, cu cleşti, cu cearceafuri scâlcite de sulfine,
răstoarnă în decor oraşe mici, anticare, icterul livezilor…
Adevăr va răsufla în heparine şi-n arome-adamantine !
