Acum…

Cînd din trupul meu, ca dintr-o casă, a plecat copilăria,

Am crezut că s-a pitit în jocul de-a v-ați ascunselea

și că o voi regăsi după ce îmi voi trăi marea și – la acea vreme, credeam eu! – singura, unica, neasemuita dragoste.

Atunci buzele îmi erau prinse în sărut,

ochii se mirau – la tot pasul, de frumusețe,

iar sufletul vibra-îndragostit.

Și n-am spus nimic…!

Cînd din sufletul meu, ca dintr-o casă, a plecat tinerețea,

visam – cu pruncii mei, în brațe,

cu soarele în priviri,

cu fericirea de-a-mi vedea copiii jucându-se și crescând,

cu buzele prinse într-un cântec de leagăn,

cu ochii  întrebând-la tot pasul, frumusețea-dacă e reală sau e doar vis,

cu sufletul vibrînd de maternă dragoste.

N-am spus nimic…

Acum, când din ființa-mi plină de amintirea Ta,

ca dintr-o casă,

vrei să mi Te smulgi Tu,

și să iei cu Tine, jocul de-a copilăria, tinerețea viselor mele

și-mai ales,

Dragostea-cea mai mare, singura, unica, veșnica mea Dragoste -Tu…

Acum,

cu genunchii scrijeliți de amintirea aripilor

crescute din sărutările Tale,

cu brațele goale – ca niște ramuri de copac desfrunzit de speranțe și de viață,

cu buzele amorțite în implorare,

cu ochii înnourați de ploaia de lacrimi,

cu sufletul prins în furtuna de vise,

epuizat de așteptare, fără speranțe,

fără senin, fără încredere…

Acum sunt doar dor. Și rugă. Și tăcere…

Foto: Andi Spot