Acuarele

MOTTO: Moartea e începutul oricărei biografii, al poveștii oricărei vieți. Adevăratul început. – Matei Călinescu

      Sar din tren pe un peron mult prea jos, simt cum toate organele-mi sunt dislocate, fac câțiva pași, constat că pot merge și chiar traversez șoseaua în veșnica ei curbă de la Tărtăria. Trec pe lângă Monumentul Tăblițelor de acum șapte mii de ani, mă uit doar pe unde calc, sunt deja udă la picioare și așa voi rămâne toată ziua. Bate un vânt sălbatic, plouă, stropii mari și grei plesnesc de carosabil, precum în romanul lui Steinbeck, acolo se ajunge și la inundații, aici nu, mă aflu pe un platou înalt, apele se rostogolesc nisipoase în șanțuri, poate doar apele Mureșului, tulburate, să se mai umfle. Încep coborârea spre sat. Nu, nici vorbă de autobuz, în 30 de minute încep cursurile, am un coșmar în fiecare noapte că nu știu la ce clasă trebuie să intru, se repetă și în realitate, caut în penar, am acolo orarul, ce să găsesc penarul! nimic nu-i sigur sau stabil, intru la o clasă a VII-a gălăgioasă, era un profesor acolo, dau să urc scările sau să le cobor spre cancelarie, constat că sunt încă în vis, alunec pe carosabilul ud, plouă încă puternic, mai am până la scoală mult și bine, sper să fi intrat cineva să-i disciplineze pe copii.
Oricât de tare voi merge, până la școala de centru, mai fac încă vreo 30 de minute, de aici, din Tărtăria-sat. Merg de o jumătate de oră, bag răceala în oase, voi vedea eu nu acum, ci peste vreo 30 de ani ce înseamnă asta, acum mă preocupă faptul că o jumătate din oră a trecut și va trece și cealaltă jumătate, voi ajunge udă la piele, vântul îmi întoarce umbrela pe dos, rămân descoperită sub cerul dezlănțuit, nu mai văd nimic, o mașină oprește lângă mine, urc, e cald, nu mai știu respira, spun „bună ziua!” nu-mi dau seama nici măcar dacă șoferul este femeie sau bărbat, nici nu aud răspunsul, s-au blocat toate căile de comunicare, nu știu de ce este așa cald, o să-i ud bancheta, n-am ce face, apa șiruie pe mine ca atunci când ies din bazin… mă și văd la Geoagiu în apele termale, e pe acolo și preotul din Tărtăria face salturi în bazin sub ochii mei, cu o cruce uriașă la gât, fiică-sa îmi este elevă, Doamne, pe ploaia asta cu ce or fi ajuns copiii din Tărtăria la Școala de centru? Ar trebui apreciați fie și pentru efortul de a ajunge la Școală, îmi veni în minte Sebi, un adolescent de vreo 17 ani, din Cugir, ajuns aici să lucreze o săptămână în gospădăria unei familii. Se apropia toamna și fățiorii lui vor începe școala, le trebuie multe…  După o săptămână, pleacă bucuros cu banii în buzunar să prindă trenul de ora 17 din haltă, până la Șibot, acolo schimbă și ia personalul de Cugir.
Soarele e încă sus, dogorește, pulberi fine se observă în atmosferă, sub formă de raze ce pătrund umbre ale copacilor, e august, ziua e lungă, Sebi dă să traverseze curba din Tărtăria, vede tirul cum vine în mare viteză, crede că are timp, își trage piciorul la care are o afecțiune… Simți impactul ca pe un foc ce-l topește, începu să plutească, vru să se prindă de ceva, nu izbuti, o strigă pe mama, vru să-i spună ce să facă, va să zică lui Moni să-i cumpere teniși noi și un trening de sport, lui Andy să îi ia un ghiazdan cu tot de trebuie în el, rechizite pentru toți, lui Nelu îi trebuie cămașă și pantalon, iar lui Cristi, care poartă haine rămase de la cei mari, dacă nu sunt prea rupte, să îi ia niște acuarele și pensule de pictat, un bloc mare de desen, îl rugase și anul trecut… Da, da, neapărat acuarele, să picteze floricele! Din ce rămâne să ia un pachet de unt măcar, să aibă la ceai dimineața și pentru pachete…. nu izbuti să ducă gândul la bun sfârșit, o lumină puternică, o explozie îl metamorfoză în pulberi fine pe care le văd ca pe niște raze în umbra copacilor de pe marginea șoselei, ori de câte ori traverzez curba de la Tărtăria, să prind trenul de ora 17, să-l schimb în Șibot și să ajung acasă, frântă de oboseală, după ore și vreo sedință prelungită, meditații, comisie metodică, sau vreun serviciu la telefon… „Astăzi, 3 februarie 1983, în timpul serviciului meu la telefon, nu s-a întâmplat nimic deosebit”!
„Astăzi, 17 august, 1987, în timpul serviciului meu la telefon…”.