Acei săraci fericiți

Mama mea purta batic. Nu ieșea din casă până când nu-și aranja baticul, legat sub bărbie într-un nod lejer, care mie întotdeauna îmi părea o fundă jucăușă. Baticurile stăteau rânduite în dulap, eu le răscoleam curioasă, cercetându-le desenele într-o geometrie care mă fermeca și mă făcea să visez. Primele flori pe care le-am văzut în viața mea erau pictate pe baticul mamei mele. Încercam să le miros, să le smulg petalele, odată am înfipt foarfeca în baticul mamei și am decupat o frunză pe care am aruncat-o în cana cu apă. Mama nu m-a tras de urechi, nu mi-a ținut morală, nici măcar nu mi-a zis să nu mai fac niciodată.  M-a luat de umăr și mi-a zis încetișor: „ Da, fată, asta e viața, ca frunza pe apă!”. Mi-a părut rău că mama era așa tristă. Mi-ar fi plăcut să decupez toate frunzele, să le fac ferfeniță , dar acea durere pustiitoare de pe fața mamei m-a îndemnat să așez baticurile unul câte unul în dulap. Nu le-am mai împrăștiat niciodată. Când mergea pe câmp la curățat merii, în luna lui februarie, își lua un batic de lână  imens. Abia de i se mai vedeau obrajii vineți de frig. Cu baticul acela nu eram prietenă. Când mama nu era în încăpere mă răzbunam pe el și îl călcam cu piciorul. Când trebuia să meargă la o nuntă, mama pleca de dimineață de acasă, spre Iași. Lua un autobuz, lua altul, mai mergea și cu un tramvai prăfuit și ajungea într-o dugheană ce sta gata să cadă. O femeie îmbrăcată într-un halat alb îi înșuruba niște fiare în păr. După câteva ceasuri mama era tare frumoasă. Nu mai exista o femeie atât de frumoasă. Cu niște ochi atât de mari și de albaștri. Cu toate astea scotea din buzunar un batic de mătase și-și acoperea părul. Când a murit, am strâns toate baticurile și le-am dat de pomană. Nu puteam să le văd. Apoi am început să intru prin magazine să cumpăr  baticuri. Nu am vrut asta, dar toate seamănă cu cele ale mamei. Iar  pe străzi sunt sute, mii de frunze de mătase care mă rănesc. Involuntar, aleg baticul care îmi amintește de-o poveste, de-un cuvânt al mamei, de-o zi însorită, de tata ascuțind coasa pe câmp, de bunicul venind încet pe cărare cu un buchet de trandafiri, de fotograful din Paris care ne-a făcut mie și tatei o poză pentru că păream „săraci fericiți”. Am în dulapuri zeci de baticuri, de parcă aș vrea s-o învii pe mama, de parcă aș vrea să mă întorc în timp. Toate femeile cu batic de pe stradă mă fac să mă simt un copil răzgâiat. Dacă atunci n-aș fi decupat frunza aceea blestemată, poate că viața nu s-ar fi dus pe apă. De ce nu m-ai oprit, mamă? De ce?