A timpului frunză

O frunză a timpului hain

Ce-și caută calea

Dinaintea vremii lui Cain

Pentru a-și urma chemarea…

Dansând în vremuri vechi

În liniștea nopții târzii,

În cea dintâi zi

Când nu se știa de erezii,

De ură sau iubire,

De pace sau război,

Ci doar de clipe-fire

Curgând în spectre noi

Și-n gheme moi

Cu umbre de safire;

Pe când toate erau una

Și una erau toate;

Regina era Luna

Călcând pe valuri coapte

Croindu-și cărare

Către mândrul rege-Soare,

Peste munți și oceane

Prin deșert și văi,

Către a lui Orion coloane

Spre-nstelate căi.

În astă vreme veche

Din nimb necunoscut

Poetul s-a născut

Cu blestemu-i nepereche.

Versul îi era strajă

Și-a iubirii vrajă,

Îi era destin

Cunoscut și, totuși, străin.

Îi era leagăn lin

Și mormât deplin,

Veșnic monument

Și-ntâiul tegument.

Încă de-atunci poetul

E-a timpului frunză,

A vântului pânză

Ce-nvăluie violetul;

În valuri de cuvinte

Creându-și portretul

Și din eterne zăcăminte

Metafora și epitetul.

Sursa foto: gandurineinfinite.wordpress.com