Aurelia Marin
Ea vine întotdeauna ca roua
prin muşuroaiele crescute sub verighetă;
o chem, de frig să îmi întindă mâna,
exilul pentru soţi să‑l curme Lethe.
Mă simte. Şi ca o mână de artist
se zugrăveşte cum arată, în oglindă;
„de‑i provocare, nu mă sperii, doar sunt trist,
că pui la îndoială dorinţa mea profundă.“
Temutu‑i zâmbet prea lucios
şi sensul aşteptării – împotmolită barcă,
se lasă întunericul din ce în ce mai jos
profunda resemnare îl îneacă.
Măsoară odaia paşii în scânduri.
Zburdalnic zefir împinge uşa adevărată –
părelnic râs şi dantelă în foşnet,
dar nimeni nu intră…
Să fie moartea uneori neputincioasă
ori ca să‑şi bată joc, se lasă?
