Interviu cu poetul Adrian Grauenfels – cavaler al limbii române (Israel)
1. Cine eşti, Adrian Grauenfels? Te rog să nu te grăbeşti să îmi răspunzi, cu modestia care te caracterizează, printr-o metaforă simplă. Acum nu sunt singură ca să pot fura din aburii poeziei fulgii care te definesc, ci îmi suflă în ceafă câţiva cititori cu o curiozitate lumească şi vor să ştie date concrete din CV .
AG:
Sincer, detest CV-urile, îmi aduc aminte de întrebările stupide de gen: ce cărţi ai lua pe o insula pustie, ce muzică şi care sunt primele 10 opere de artă pe care le iubeşti. CV-ul este o invenţie modernă prin care societatea ne apreciază şi ne evaluează. În funcţie de ce criterii? Am să dau un exemplu cu care cred că fac lumina în CV-sincrazia mea. Acum 2 ani a decedat un bun şi vechi prieten. Timp de ani venea la noi acasă, duceam discuţii lungi despre călătorii (era ghid turistic de meserie), artă, politică, viaţă, cultură.. şi după un pahar două de cognac ne despărţeam mulţumiţi de seara plăcută petrecută împreună. Era un om generos şi inimos care din păcate, ne-a părăsit mult prea devreme. La înmormântarea sa s-au ţinut lungi discursuri despre Shalom Livnat, amicul meu. Era multă lume lângă mormântul proaspăt, au vorbit colegi, prieteni, familia. Iar eu am trăit o revelaţie. Din spusele celor din jur mi-am dat seama că în ciuda celor 40 de ani, nu cunoscusem omul. Nici 10% din calităţile, acţiunile, aventurile prin care trecuse, sau magnitudinea personalităţii sale modeste şi altruiste. Cum nu există un CV holistic, bănuiesc că livrăm date despre noi, adaptate celui care vrea să le audă. Deci sunt inginer, acum pensionar, cu multe hobbiuri: pictura, scrisul, fotografia şi jazzul. Alţii au scris despre mine că sunt poet, traducător şi scriitor evreu, originar din România. Am publicat poezie, proză, poezie urbană, multe articole despre artă, sunt colaborator şi corespondent la numeroase ziare şi reviste scrise, altele on-line. Colaborez de circa 4-5 ani la publicaţiile Israeliene majore: Maximum, Revista Familia, Gazeta Românească, Izvoare etc. Am tradus poezie ebraică în română. Apar efemer şi în publicaţii din Irlanda, România, Canada. Azi este uşor să colaborezi cu presa din lumea întreagă atât timp cât ai ceva interesant de spus. Eu am avut norocul să fiu un curios şi să cunosc parteneri de discuţie fascinanţi, din dialogul sufletesc se nasc multe subiecte de valoare. Iar cititorul de azi caută nu teorii savante ci naraţii utile sau cel puţin hedoniste care să-i facă viaţa cumva suportabilă
2. Acolo, în Israel, departe de România, dar scriind, simţind şi gândind româneşte, voi, scriitorii din jurul ASILR (Asociaţia Scriitorilor Israelieni de Limbă Română, Preşedinte, G. Mosari, Vice-preşedinte, A. Grauenfels), ţineţi aprinsă flacăra limbii române. Crezi că este puternică sau abia mai fâlfâie? Începând să te cunosc, cred cu tărie că nu se va stinge, dar haide să încercăm să spulberăm îndoielile scepticilor! Anul trecut ai primit, din partea Centrului Cultural Israeliano – Român şi Revista Maximum, cu prilejul “Zilei Limbii Române” la Tel Aviv, o distincţie impresionantă, eşti “Cavaler al Limbii Române”, cred că este cel mai frumos Ordin la care poate aspira cineva departe de casă, acolo, în deşertul geografic pe care aţi presărat pământ românesc roditor.
AG:
Iată că am plonjat într-o dilemă mai largă. ASILR şi scrisul în limba română sunt doar ramuri ale publicisticii şi ale jurnalisticii naţionale şi apoi globale. Ca şi ceilalţi scriitori (şi poate mai acut noi cei de limba română) simţim schimbările produse de revoluţia comunicaţională şi netul care a împărţit lumea în două sfere distincte.
După cum mulţi ştiu, când este vorba de limba Română, Israelul este a treia ţară în lume (după România şi Republica Moldova ) care tipăreşte şi publică masiv literatură, ziaristică, poezie, estetică,critică şi ficţiune. Se lansează cărţi, sunt prezentate cititorilor, discutate şi răspândite cu emoţie şi dragoste pentru limba noastră maternă. Din păcate, publicul vorbitor de limba română descreşte şi îmbătrâneşte. O librărie care importa cărţi din România a dispărut forţată de schimbările fundamentale impuse de internet. Deci cărţile bune se procură cu greu, tirajele sunt reduse, anemice, dar interesul rămâne aprins celor care iubesc slova românească.
De multe ori discutăm în presa electronică viitorul cărţilor. Vor dispare ele în lumina erei digitale pe care o traversăm? Am scris un articol publicat recent de revista Maximum de la noi, în el citam o discuţie cu şeful editurii israeliene “Cărţile din pod “, domnul Yehuda Melzer (profesor de filosofie) care este sceptic în acest subiect controversat. Iată un fragment care aruncă oarecare lumină asupra situaţiei cărţilor (autohtone sau traduse) în Israel.
“A apărut mania vânzării în vrac, 4 cărţi pentru 100 de şekeli. Preţul include taxa VAT . Dacă primesc 25 de şekeli pentru o carte şi am de plătit taxe, autorul, tipografia, biroul, distribuitorul , traducătorul etc cât rămâne editurii? În plus cărţile mele nu se mai vând – ele nu intrau în acţiunea 4 pentru 100 şekeli . Cât voi rezista în această situaţie? La fel de rău merg lucrurile la editura Tzomet Sfarim. Traducerile în Ebraică sunt costisitoare. Iar la colţ pândesc tipografiile digitale care tipăresc pirat cărţi străine, deocamdată cu destulă timiditate. Sau netul care oferă lecturi pe ecran. Mulţi cred că vor citi curând pe Meir Shalev digital. E o întrebare serioasă, spune Melzer şi întreabă retoric: “Cunoşti pe cineva care are acasă Enciclopedia Britanică? “Mai există un aspect al cărţilor de ştiinţă. În editura mea “Cărţile din Pod” am publicat multe cărţi medicale. Aveam o enciclopedie despre medicamente. Când am ajuns pe la a treia ediţie revăzuta, Viagra făcea furori în farmacii, dar informaţia nu intrase în volumul meu. Ce să fac? m-am întrebat, să scot o nouă ediţie la zi? Apoi dacă va apare ceva şi mai nou, ce voi făcea atunci? Aşa am ajuns canibal: am şters tabla de materii şi am înfiinţat un portal pe net www.informed.co.il care a pus cruce cărţilor tipărite. Tot ce cauţi este pe net acum şi am făcut-o eu însumi, cu mâna mea. Ajung imediat la întrebarea cheie, dacă vor dispare cărţile, spune Melzer. Părerea mea este că nimeni nu ştie. S-ar putea ca unele cărţi inaccesibile pe net să dispară fără urmă. Google a încercat să scaneze toate cărţile importante omenirii dar s-au oprit din muncă din pricina problemelor legale ivite. Mă sperie dispariţia cărţilor. Eu am crescut într-o casă cu biblioteci până la tavan. Tatăl meu era poet, toţi scriitorii în limba Idiş îi trimiteau volume, implorându-l să le traducă. Tata a şezut în bucătărie, pe când mama gătea şi a tradus 13 volume din opera lui IL Peretz. Peste 100.000 de copii au fost vândute. Dacă nu vom face ceva pentru IL Peretz el va dispare.”
- Observ în peisajul cultural actual două tendinţe – sper să nu devină direcţii – una din partea unor scriitori români care acuză pe nedrept o prea-largă participare a scriitorilor evrei la târgurile de carte din România şi o alta prezentă acolo, în diaspora din Israel, unde unii scriitori se simt fie izolaţi fie invadaţi de autori români care “nu mai reuşesc să îşi vândă cărţile acasă”. Ştiu că ai luat poziţie şi ai încercat să corectezi asemenea percepţii. Primul motiv pentru care fac asemenea remarcă ar fi că ştiu bine cum promovezi în revistă tineri autori talentaţi români de oriunde s-ar afla, ajutându-i să intre pe poarta literaturii universale, cunosc şi actele caritabile pe care le faci pentru a-i susţine, să ne referim aici doar la un prieten comun, artistul plastic şi scriitorul român din Sibiu, Ioan Vincent Danu care se confruntă cu o grea problemă de sănătate, refugiat şi el undeva în diaspora canadiană. înainte de 89 mi-a fost coleg într-un cenaclu literar sibian. Recent mi-a dăruit una din lucrările sale, “Suntem sclavii rădăcinilor”, care a apărut în volumul meu “Labirintul de cristal”. În al doilea rând ştiu că participi activ şi eşti prezent şi personal la multe evenimente culturale din România. Şi acum pentru că gândim la fel, permite-mi să întreb: care este poetul tău favorit? Sunt sigură că îmi dai un răspuns serios, cu multe detalii. (Notă: la ora apariţiei acestei ediţii, Vincent Danu ne priveşte din cer…)
AG:
Ion Danu este un bun prieten şi colaborator generos al tuturor încercărilor şi experimentelor pe care le-am iniţiat pe net. Îi doresc sănătate şi cât mai multe desene născute din condeiul său plin de har. Anul 2014 a marcat o serie de apariţii şi lansări de cărţi, antologii, poezie, mistică, proză, cărţi critice şi chiar poliţiste. Piaţa noastră fiind foarte redusă sunt autori care vizează şi România ca piaţă de desfacere a operelor lor. Dar cantitativ nu reprezentăm, nici măcar un procent, din multitudinea de titluri, traduceri şi apariţii care efectiv inundă piaţa românească de carte. Începutul lui 2014 a fost marcat de un eveniment important, lansarea la ICR -Tel Aviv a revistei “Izvoare”, publicaţie anuală a
Asociaţiei Scriitorilor Israelieni de Limba Română (ASILR ) în care adunăm cele mai bune poezii şi fragmente din proza scrisă în anul care a trecut. Este un prilej de revizuire a stării scrisului, de a lansa debutanţi cât şi de a strânge legăturile cu autorii şi prietenii din Diaspora si desigur din România. Participarea a fost largă şi revista foarte bine primită. Apar în ea 40 de scriitori israelieni, cu un material bogat, divers, însoţit de desenele unor pictori şi graficieni din comunitatea noastră. Eu am făcut desenul coperţii, mixând 7 picturi ale unor artişti evrei de origine română precum Marcel Ianco, Victor Brauner, Perahim etc.
Am participat la un Festival de Poezie la Iaşi în vara anului 2014, prilej să cunosc o pleiadă de scriitori tineri şi talentaţi care m-au surprins cu prospeţimea glasului lor şi originalitatea materialului prezentat. Au fost trei zile pline de emoţii şi elevaţie spirituală . Dar Iaşul era prins şi în plasa altor arte. Pe scene se cântau arii din opere, pe strada centrală Ştefan Cel Mare, defilau paiaţe costumate ca în Comedia dell’Arte. Serile se cânta pe scene jazz sau muzica Eurovizionului. A mare târg de ceramică Cucuteni în parcul Copoului. Am văzut concursuri de şah pentru tineret. Am văzut cum în faţă Facultăţii de Medicină tineri absolvenţi se fotografiau fericiţi, cu diplomele de medic, atunci acordate. Am jinduit la numeroasele librării pline ochi cu carte, traduceri, albume de artă, publicaţii şi presă diurnă. Toate impecabil tipărite şi oferite la preţuri rezonabile. De la cafeneaua etajului 13 al hotelului Unirea unde eram cazaţi, priveam oraşul scăldat de soarele de Iunie. Se simţea efervescenţa şi freamătul oraşului în aceste zile de festival urmat un cultural. Eminescu, Caragiale, Creangă îmbrăţişau de sus oraşul cu aripi Icariene. Ataşez câteva rânduri scrise imediat după această ocazie. Aici la Iaşi se citeşte şi se trăieşte poezie, este o iubire care după ce a fost trăită va fi scrisă şi apoi lansată în eter. Străzile se foiesc şi se împodobesc. Chiar şi ruinele, cum spunea cândva Mateiu Caragiale, îşi scutură iedera şi tăcerea ca să facă loc Euterpei, muza poeziei:
De veacuri, părăsite pe-ascunsele coline,
Zac curţi pustii… Acolo tăcerea stăpâneşte
Şi-n verde mantă muşchiul cuprinde şi-nveleşte
Surpata zidărie şi frântele tulpine;
Şi-mpodobind ceardacul cu grelele-i ciorchine,
Sălbătăcita viţă pe stâlpi se-ncolăceşte,
Cu iedera cea neagră ce-n streaşini împleteşte
O lucie cunună uitatelor ruine.
Nu ştiu cum se stabileşte data unui debut, primele poezii le-am publicat pe net în site-ul Agonia care polariza scriitori de limbă română din toată lumea, cred că era prin anul 2000, apoi am navigat spre grupuri mai elitiste ca de exemplu Hermenia, Lira 21, Egophobia, Omnigraphies etc ca în final să iniţiez un grup de poezie şi artă care a funcţionat pe Facebook numit “Grupul celor 7”. Prima mea carte de poezii “ În vizită la Ussais” a fost tipărită în tiraj redus în 2007, a urmat “Castelul lui Yanle” în 2011, iar “Ceai cu Adala” datează din 2013. Activitatea deosebită a Grupului 7 a fost premiată anul trecut cu menţiunea revistei Maximum, premiul Benjamin Fondane.
În timpul războiului din vara lui 2014 am iniţiat o antologie a poeziei de război. Aşa s-a născut “Almanahul poeziei de război” în care apar 45 de autori din 3 continente.
- Vincent Danu nu mai este, din păcate, la ora apariţiei acestei ediţii, printre noi. Ai creat în mediul virtual un grup pentru a-l ajuta pe artist pănă in ultimul moment şi ştiu că militezi şi acum pentru promovarea şi valorificarea creaţiilor sale artistice.
Revenind la război, mărturisesc că am primit pe mail invitaţia de a mă alătura acestui proiect, dar nu am răspuns pentru că în acel moment eram îngrozită, spaima că prietenii mei din Israel dorm sub un cer roşu era mai puternică decăt oportunitatea de a publica în Almanah. Cititorii ştiu că eşti prezent cu un colaj care a cucerit multe inimi, în volumul meu de versuri “Labirintul de cristal”. Îmi fac o datorie de onoare şi dăruiesc partea de început:
ADIO, ANA !
Gabriela Ana Balan (România)
Adrian Grauenfels (Israel)
Să nu vii la mine cu gânduri rele, cu vorbe
goale, ştiu să mă apăr îmi pârjolesc holdele
Îngrop comorile, otrăvesc fântânile
Dacă vrei să mă cucereşti cu sabia în mână
Te rătăceşti în pustiuri până
Şi lebedele mele vor fi câini
În glastre vei găsi urzici şi spini
De mă săruţi curgi în cascade printre mâini
Dacă vii aburind ca miezul de pâine
Armura ta fosforescentă de iubire
Ia formă de mătase la mine în baldachin.(GAB)
Nici în gând nu vin la tine
Nu-s nebun să îmi pierd a minţii simţire
prefer o carte, paharul cu vin,
oglinda prăfuită, sticla de venin
pentru zmeul cel rău ascuns în fântână
el are curaj, scumpa mea zână. (A.G.)
Am semnat, şi sunt onorată, versuri şi în alte colaje pe care le-am scris împreună cu alţi poeţi de seamă ai generaţiei noastre, din mai multe ţări: “Dialog cu Ana”, Gabriela Ana Balan şi Adrian Grauenfels, “Pe Podul Suspinelor”,“Evantai cu femei frumoase”, “Colaj albastru” cu: Dorina Şişu, Gabi Schuster, Beatrice Bernath, Bianca Marcovici, Gabriela Ana Balan, Adrian Grauenfels, Ioan Mircea Popoviciu (Calameo). Este o formă inedită de manifestare artistică pe care ai descoperit-o şi ai transformat-o în aur, o punte care a legat cu fire magice versurile mai multor poeţi din mai multe colţuri de lume. Colajele acestea sunt bijuterii literare, sper că se va găsi generaţia care să le preţuiască la adevărata lor valoare. Care este calea dreaptă pe care cartea trebuie să ajungă mai lesne la cititori? Să mai notăm aici că este sub tipar, sub îndrumarea ta, şi urmează să apară în curând “Iniţierea colajelor”, cartea în care ne dăm mâna şi semnăm împreună cu scriitori de limbă română din mai multe ţări – Israel, România, Irlanda. Sper să reuşească, aşa cum ne-am propus, pentru că este tradusă în trei limbi de circulaţie universală, să treacă de toate graniţele şi să fie deschizătoare de drum, punând libertatea de exprimare mai presus de toate barierele din gândire şi comunicare..
AG:
Colajul este un produs şi o extensie a artei postmoderniste. Nu de mult am scris un articol mai vast despre ASILR, noi şi postmodernism. Iată cum gândeam despre colaje şi bucuria de a lucra în grup:“Am să insist voit pentru că este important să trecem în revistă şi avantajele epocii digitale postmoderniste. Dacă până în anii 70 – 80 tipăriturile erau produse mecanic de o tehnologie rămasă neschimbată de la tiparul Gutenberg, lucrurile au evoluat radical. Autorul de azi folosind computerul, softurile de editare şi printerele digitale poate produce cărţi similare cu cele mai elegante ediţii de pe piaţă. Procesul este facilitat de tehnologia devenită trivial de simplă şi accesibilă: scanarea, fotografia digitală şi programele de gen Word sau Photoshop permit realizarea unor proiecte complexe cu grafică şi culoare ,imposibile în trecut, azi executate “home made” la costuri minimale. De exemplu aş pomeni cartea Cameliei Iuliana Radu – Caietul Roşu – o carte tipărită în anul 2014. Cartea conţine text digital, grafică cu desenele autoarei şi manuscrise inedite, scanate. Constatăm că autorul postmodernist nu se limitează la o singură disciplină, ci adresează toate căile perceptive – audio vizuale, tactilul, introspecţia şi experienţa sa biografică. El foloseşte media grafică, fotografia, tehnoredactarea, adresând toate aspectele meşteşugului de a produce o cultură aliniată la cerinţele tehnologiei dar şi aşteptărilor consumatorului obişnuit cu multimedia oferită de industria comunicaţională. Colajul pe net este o formă derivată din chat, din schimburile de mesaje SMS , doar că textul colajelor este obligat să ia o formă poetică, meditativă, uneori rimată, alteori este vers liber care rezultă din schimbul de mesaje între 2, 3 sau mai mulţi parteneri până la epuizarea unui subiect şi a spaţiului estetic propus. Rezultatul este imprevizibil, ca un mozaic modelat de personalitatea şi stările participanţilor. La urmă, sau chiar în proces, adaug grafica originală care însoţeşte narativul şi cotiturile poveştii care se ţese. Am scris zeci de colaje cu amici sau parteneri necunoscuţi, de fiecare dată trăiesc emoţia unei naşteri în care suntem mai multe mame. Iată un fragment din“Alborada del Gracioso” în care participăm 6 autori: Ioan Mircea Popovici – Adriana Mosciki – Bianca Marcovici- Luminiţa Ciobanu – Silvia Bitere – Adrian Grauenfels
în arhipelagul vulcanic
cu poezie şi pictură
semăn seminţe
pe zgură
când vântul nu suflă
şi-i pericol de furtună
vâslesc înspre mal
orientându-mă după
cântecul de caval
şi lătratul de câine
IMP
**
Nu ştiu
de unde au venit
oamenii aceştia…
au furie în bărbi
şi ne-au luat covoarele
pe cele cu desene persane
ne-a rămas casa asemeni
unui ou părăsit
nimeni nu este de găsit
în satul acesta fără câini
şi tot mă întorc şi tot caut
visele ascunse altăieri
departe de ochiul hain
imprejurat de barbă
Sheherazada se priveşte în oglindă
se face frumoasă pentru tiran
va mai spune o poveste
cu o voce suavă
încă o zii câştigată pe covorul persan.
Luminiţa Ciobanu
**
Am pierdut stanţa cu Suhaid
să vezi tu cum am băut cu ea
o sticlă de vin roşu ca sângele
unui cal desculţ fără cultură
o gloabă a oazelor de peste Eufrat
şi mă întorceam în trecut, să ştii
mă apucăm cu mâinile de urechi
ca să nu mai aud despre măcel
nici despre alungarea albatroşilor cărunţi din mare
casa de bătrâni e zugrăvită în roz
plină de dantele şi dinţi de cristal
care muşcă din canapeaua poetică
ce mult aş da acum să fiu copil
chiar de 4 ani, fără minte
dar nu aici
nu acum
în altă viaţă
cu ea, cu tine, la fel
AG
“Să privim o clipă la recenta carte a Gabrielei Ana Balan, “Labirintul de Cristal”. Este o carte realizată prin efortul comun al unor prieteni, scriitori, ilustratori, traducători şi graficieni. Autoarea nu ezită în a mixa debutanţi cu artişti maturi, include o prefaţă critică, cât şi anunţuri de carte apărute în reviste care devansează însăşi lansarea cărţii. Tehnic, cartea este realizată la editura Self-Publishing care doar tipăreşte şi leagă foile într-un produs finit. Iată cum Ana Balan exploatează la maximum netul, comunicaţia şi tehnologia într-un melanj postmodernist. Şi nici nu am pomenit de conţinutul bilingv al cărţii, care şi el eclectic, este o colecţie de poezii, scrisori şi proză, traduse de 6 traducători diferiţi. Nu este acesta un bun exemplu de colaj intelectual? “
Revista ASILR s-a născut ca o naturală continuarea a Revistei Grupului celor 7, un experiment publicat pe net şi extins la 23 de numere difuzate lunar. Cu Grupul 7 am încercat să refac o perioadă de glorie a avangardei române când poeţii, pictorii şi fotografii lucrau împreună la producţii poetice-pictoriale la 3, 4 sau mai multe mâini. Erau coproducţii care demonstrau strălucit că arta făcută în comun are vigoare, este diversificată şi proaspătă, încadrată în noul val al suprarealismului care înflorea în România şi Europa. Am sistat Grupul celor 7 ca să fac loc Revistei ASILR. Am reuşit să produc un caleidoscop postmodernist al scrisului şi al artei în regiunea noastră fără să neglijez vreo faţetă a mentalului care ne preocupă.
- De la finele anului 2012 când ne-am cunoscut, îmi încep ziua căutând pe net ce a mai postat “poetul meu de suflet”, Adrian Grauenfels. Şi, mărturisesc, cam tot aşa o sfârşesc! Nu o dată am avut surpriza să găsesc în revistă publicate poemele mele pe care le-am postat în Grupul celor 7 sau ASILR. Cum crezi că poate să dureze o asemenea prietenie peste timp şi spaţiu? Cititorii vor fi informaţi aici, desigur, că în realitate noi încă nu ne-am văzut, dar ce importanţă are? Şi amintesc din nou “Dialog cu Ana”, colajul pe care l-am realizat împreună, pentru că în data de 24 septembrie 2014, la Biblioteca “Stroe S. Belloescu”, Bârlad, la evenimentul prilejuit de lansarea volumului meu “Labirintul de cristal”, spectatorii au aplaudat clipul video cu poemul în interpretarea autorilor, partea mea fiind înregistrată în România, a ta în Israel, ce noroc pe noi că tehnica face minuni!
AG:
Nu eşti singura poetă cu care nu m-am întâlnit pe viu. E desigur frustrant, dar m-am obişnuit cu prieteniile virtuale, uneori mai trainice şi mai sincere decât cele reale. În virtual renunţăm la percepţia vizuală directă, ne lipseşte faţa sau “body language“ al celui cu care dialogăm, dar în schimb ne simţim în singuranţă, apăraţi de neprevăzut, mai deschişi la confidenţe, şi recunosc .. e mai comod să discuţi în papuci sau uneori neras, dimineaţa. Prietenia ? ce e aia? E un stagiu efemer, eu zic să căutăm să exploatăm clipa şi muzele în a deveni mai buni, mai empatici, mai dedicaţi muncii pe care o făcem. Dar dacă întrebi de prietenii am avut totuşi câteva revelaţii deosebite. Nişte amici mi-au trimis cărţi publicate după 89. Erau acolo Cărtărescu, Nichita Stănescu, Jurnalul lui Mihail Sebastian, Nora Iuga, Radu Tudoran. Mi-am dat seama că am ratat o literatură splendidă, total ignorată în Israel. Am descoperit pe marii avangardişti: Tristan Tzara, Urmuz, revistele Alge şi Unu. Dar marea întâlnire am avut-o cu poetul Gherasim Luca pe când vizitam familia Gore din oraşul Kiriat Ono – Israel. Regretatul doctor Gore a fost nepotul poetului
Gherasim Luca, scriitor de avangardă bucureştean, contemporan şi prieten cu Tzara, Saşa Pană, Geo Bogza, Gellu Naum, pictorii Perahim si Victor Brauner. În casa-atelier din Kiriat Ono (d-na Gore este pictor) am descoperit câteva relicve autentice ale suprarealismului românesc: obiecte, cărţi, scrisori şi tablouri din perioada de efervescenţa a avangardei române. Pe un perete am văzut atârnată o caligramă semnată : Gherasim Luca – 1928. Originalul franţuzesc este caligrafiat cu peniţa (aranjat vertical) pe o hârtie de textură aspră, cu tente gălbui datorate timpului. După spusele doamnei Gore acest document nu a fost expus, deci este necunoscut cercetătorilor operei lui Gherasim Luca. Textul este însoţit de 2 desene subtile, pointiliste, abstracte, invitând spiritul cititorului la o liberă interpretare. Încerc traducerea ultimei părţi, sinteza neliniştii poetice la gândul de a fi după cum spune titlul caligramei: “un vierme sub un pantof cu toc cui” .
Ea (gândirea) nu se compară
Cu o furtună
Şi nici cu o furtună într-un pahar cu apă
Nici cu paharul de apă pe timp de furtună
Anticipând frenezia statică
Umbra unei incertitudini
Care încă se învârte în capul meu
Înspre rea devenire
Că tot ce înconjoară
Binele sau răul
Cu o durere de cap comparabilă
Cu frenezia statică a unei gândiri
Comparabilă cu incomparabilul..
Am avut în schimb multe “prietenii literare” – aici vreau să revin la Grupul celor 7. Modelul l-am luat de la o mişcare literară germană numită “Grupul celor 47” în care artişti, scriitori şi poeţi defineau o nouă ordine estetică. Printre ei se număra celebrul Gunter Grass. Scopul nostru iniţial era să atacăm artele prin prisma mediei electronice actuale. Mă fascina uşurinţa cu care se puteau produce colaje, mici filme video, poezii citite de autor la microfon şi apoi aproape instantaneu, creaţia era lansată, difuzată pe net. La top, acest grup număra 900 de membri, un produs palpabil fiind “Revista grupului 7” care apărea lunar. Revista acoperea o tematică variabilă, propusă lună de lună, dar lăsam frâurile libere imaginaţiei şi pasiunilor participanţilor. Sunt foarte mulţumit de calitatea materialelor şi prezentarea grafică la care am ajuns după 2 ani şi 23 de numere consecutive. Netul m-a apropiat de câţiva poeţi şi artişti foarte buni a căror amiciţie mă onorează, nu-i pot aminti pe toţi aici dar trebuie să menţionez pictorul Ion Danu, autoarele Luminiţa Petcu, Cristina Ştefan, Bianca Marcovici, Maria Sava, Radu Camelia, Angela Baciu, poeţii Nicolae Tzone, Yigru Zeltil şi pe Sash Segal din Canada care realizează cu talent tehnoredactarea Revistei Grupului 7 şi ulterior ASILR .
Privind ultimii ani constat că noi ne-am pierdut viaţa socială în marasmul tehnologiei internet. Stăm acasă şi butonăm, putem accesa orice, oricând. Ştii ceva? Mereu invidiez cafenelele litearare din trecut, locul unde oamenii veneau să discute de la Alfa la Omega, să bea cafea sau o bere, să fumeze şi să bârfească. Pictorii făceau schiţe, fotografii căutau unghiuri noi sau pozau trecătoarele cochete. Iată un fragment din “Café Tamar” un text recent despre o celebră cafenea literară din Tel Aviv:
“Fiind situată foarte aproape de teatrul Habima şi de Auditoriul Mann, café Tamar era bântuită de artişti şi muzicieni devenind locul cel mai “European” al metropolei. Famila poseda o brutărie în cartierul Shapira. Acolo se preparau dulciuri şi ştrudele faimoase. Cafeneau funcţiona de la 6 dimineaţă şi până la 1 noaptea. Şeful a decedat în 1966 dar soţia Sara Stern a continuat afacerea transformând-o conform spiritului său liberal, bohem. Sara şi fiica sa au inventat primul covrig-toast cu brânză galbenă, telemea şi măsline, servit în Tel Aviv. În anii 70 locul devenise faimos şi era preferat de turiştii porniţi în căutarea legendarului toast. Încet încet locul devine preferat celebrităţilor. Cine nu poposea la Café Tamar? Sara nu-şi poate aminti sutele de clienţi care veneau la discuţii aprinse. Cert este că după ce s-a închis cafeneaua literară rivală Kasit, clientura boemă de acolo a migrat spre Tamar. Scriitorul Natan Alterman, Nahum Gutman (pictorul), Meir Pitzhadze, poetul Natan Zah, Yossi Harel (cineast) Rafael Klatzkin (actor), Yoram Kaniuk (critic, ziarist), Itzhak Klepter (muzician) Ghidon Levy (jurnalist) şi mulţi alţii îşi făceau veacul acolo. Amos Lavi (actor de cinema) aproape că nu părăsea localul. După moartea acestuia în 2010 întâlnirile memoriale au avut loc la cafenea şi nu la cimitir. Tot spaţiul cafenelei este decorat cu afişe, postere şi fotografii ale clienţilor fie ei vii sau morţi. Vom găsi picturi semnate de Moshe Bronstein sau Uri Lifschiz, care desenau clienţi diverşi împreună cu stăpâna localului.
Din fotografiile pline de contrast şi nostalgie înţelegem că farmecul locului se datorează Sarei care ştia să hrănească “trecătorul”. Timp de ani ea a săturat flămânzi: generaţii de arhitecţi, actori, artişti, psihologi care şi-au făcut studiile şi diplomele între zidurile cafenelei. Sorbind cafeaua tare şi fierbinte. Purtând discuţii aprinse despre viaţă, univers, artă sau politică “. ( AG 2015)
- Îmi îngădui o paranteză, atât cât să fac o mărturisire: citindu-ţi poezia, chiar am simţit că sunt un peşte cu periscop într-un lighean, vânând fără prea mare pricepere, fie şi cu viteza corăbiilor spaniole, iluzia unor insule tropicale, un alt timp în care să fiu altfel, altcineva. E un mic protest pentru că prezentul care ne-a fost dat nu vrea să îngenunchieze supus dinainte-ne. Dar explică-mi te rog cum ai reuşit ca poet, într-un fel atât de fericit să găseşti calea secretă de la gând la inimă? Ştii că aici mă refer în primul rând la poemul “Caravana” care mie chiar mi se plimbă prin vene şi prin coloana vertebrală?
AG:
M-ai făcut curios. Despre care poezie Caravana intrebi? Scotocind prin computer am găsit această poezie mai veche:
Caravana albastră
Eu sunt albastrul din ochii icoanei
mă întorc ca într-o rugă la _ume ram de plecare
al caravanelor _ume ram
cărau piper şi sclave spre Abisinia
mi-am pus pentru tine haina tuturor călătoriilor
neantul aşezat după numere impare
ca viaţa mea, care trece cu viteza unui meteor
între două staţii în care nu coboară nimeni
doar tu stăteai pe un scăunel
cu mâinile strânse la inimă
cu flori vechi din albumul familiei
mama mea juca şotron în toate pozele
clipele deveneau mai preţioase
decât aerul plin de amintiri
himere eram şi fum eram
ştii ?
jur, că aşa a fost.
- Da, mulţumesc mult, jur că aceasta a fost, este prima poezie semnată AG pe care am citit-o. M-a impresionat şi am citit mai mult, de fiecare dată surprinsă de căldura din poemele în care ideea străluceşte. Ai ocolit întrebarea mea cu diplomaţie, dar versurile sunt cel mai elegant răspuns. E lesne de înţeles că întrebările mele şi răspunsurile pe care le primesc de la mii de kilometri – distanţa geografică iată, care ne desparte – circulă acum cu viteza luminii. Cu ce viteză crezi că vom reuşi, scriind acest interviu aşadar pe cer, să facem o lume mai bună? Cel puţin una fără terorişti şi fără război, dar cu multă poezie…
AG:
Am avut onoarea şi bucuria să pot colabora în ultimii ani la diferite proiecte: La Galaţi (curator Angela Baciu) – expoziţii de fotografie, carte şi poezie de “Ziua Holocaustului”, expoziţii de fotografie , publicarea unor texte în reviste şi ziare din Israel, preocuparea pentru artă, pluralism si cross talk cultural intre cultura românească modernă si cea ebraică. Aş mai dori să explic de ce promovarea culturii româneşti are un rol pentru iubitorii de artă si cultură.
Arta este un organism viu care creşte şi se multiplică. Este hrană sufletească, elementul vital al
intelectualului de pretutindeni. Eu consum arta şi
încerc să o produc cu mijloacele mele modeste. Educaţia europeană este deterministă de aceia ador experimentul şi studiez rezultatele. Apoi modific şi perfecţionez produsul. Fie în poezie, fotografie, pictură, sculptură. Nu este întâmplător că revista Time dedică o cincime din spaţiul ei subiectelor de artă contemporană . Noi în Israel ne bucurăm de muzee excepţionale care acoperă extensiv 3000-4000 de ani de cultură pe aceste meleaguri. Este fascinantă evoluţia artelor şi rafinarea mijloacelor de expresie privite pe axa timpului. Arta românească este şi ea apreciată şi cunoscută : Brâncuşi, Ianco, Eminescu, Caragiale, Cioran, Perahim, Maxi sau Iser sunt nume familiare oricărui evreu educat. O pasiune nouă s-a născut în anul 2010 când am descoperit poezia ebraică modernă. Am început să traduc din poemele publicate săptămânal de ziarul Haaretz, care selectează cu predilecţie tineri şi talentaţi poeţi israelieni. Am descoperit o problematică specială, o sintaxă şi un tonus poetic mult deosebit de poezia clasică, familiară nouă. Am deja 3 volume de traduceri însoţite de grafică (Maia Martin , Nahum Sternberg ) de care sunt sincer foarte mândru. Sper să am inspiraţia şi energia să continui această muncă. Am publicat o carte de poezii pe teme erotice însoţite de desenele excepţionalei artiste – grafician Uca Maria Iov care trăieşte în Olanda. Ultima mea realizare este Almanahul Poeziei de Război – o antologie poetică cu 45 de participanţi din toată lumea. Ca scriitor nu mă limitez la scris. Azi, în secolul, XXI artistul este supus unui spectru conceptual şi mediatic seductiv. Voi cita din nou, din articolul meu despre Postmodernism, partea în care elucidez ce se întâmplă în scrisul de azi, de ce pare stagnant şi prea puţin inspirat.
“Limbajul erei informaţionale devine simplificat, sărăcit şi folosit exclusiv la producerea şi răspândirea informaţiei. Totuşi el trebuie să rămână raţional, transparent, realist şi relevant consumatorilor lucizi care îl observă. Se cere o obiectivă conectivitate între obiect, percepţia lui şi cuvintele folosite în al descrie. Modernismul a fost capabil să justifice şi se explice sctructurile politice, sociale, instituţiile pe care le folosim inclusiv democraţia, legislatura, ştiinţele şi estetica. Aş sumariza modernismul ca o forţă opusă haosului, el face ordine şi stabileşte bariere binare între ordine şi dezordine. Postmodernismul respinge marele narativ, el preferă scurtele povestiri, evenimete locale, intime, el acceptă situaţia efemeră, provizoriul, temporarul, improvizaţia şi experimentul respingând universalul, adevărul, raţiunea, stabilitatea, eternul. Idea de real permanent dispare, manipulăm o suprafaţă fără adâncime, fără semnificaţii generalizate. Postmodernimul este afectat de starea de erudiţie colectivă şi de organizarea informaţiei. Dacă în modernism cunoştinţele egalau noţiunea de ştiinţă în opoziţie cu narativul, ştiinţele fiind considerate pozitive, iar poveştile, scrisul în sine, era văzut ca un material primitiv, iraţional. Postmodernismul clasează informaţia, o distribuie, o stochează şi o evaluează altfel decât în trecut. Practic ieftinirea mediei de memorare permite ca orice produs, informaţie, fie spirituală sau nu, să fie stocată indefinit. Altfel spus orice informaţie care nu poate fi digitalizată şi stocată va fi pierdută. Această paradigmă duce la postulatul următor: ce este opus cunoştiinţelor nu este ignoranţă ci “zgomot”. Cu alte cuvinte orice informaţie asociată cu noţiune de “zgomot” nu va fi acceptată de sistemele automate care ne servesc pe noi umanii.
Să ne amintim de marele filosof Wittgenstein care scria acum 60 de ani: “ce nu poate fi exprimat prin cuvinte, nu există”. Mulţi poeţi şi scriitori cât şi artişti plastici sau cineaşti au fost atraşi de postmodernism. Ar fi o listă foarte lungă din care aleg doar câteva nume de reprezentanţi în poezie: Mircea Cărtărescu, Traian Coşovei, Florin Iaru, Alexandru Muşina în România, Bianca Marcovici, Andrei Fischof, Adrian Grauenfels, Beatrice Bernath în Israel.” În final doresc să ofer un poem cititorilor, este vorba de “Norul Interior”, o poezie care deschide volumul cu acelaşi nume (produs în format digital).
Trupul îi era înconjurat de pleoape
cărţile o încercuiau până la grindă
în jurul patului zăceau leşinuri
poveşti de ceară, scâncet şi cuţite
aşa dormea sâmbetele
cu cărţi grele uitate pe piept
cu sânii striviţi de carete de bronz
trase de lei ce muşcau din carnea ei tânără
şi muştele de cuvinte
zumzăindu-i în coada ochiului
pe un fir subţire, coborau comete.
AG 2015
Fotografii: AG, Pinterest, Shlomit Carmel
La închiderea ediţiei
A apărut Revista ASILR nr 7 sub un nume nou, Secolul XXI. În editorial, autorul scrie din nou despre cartea mea, “Labirintul de cristal”. Dar surpriza care urmează depăşeşte orice aşteptări, AG porneşte pe un drum nou în literatura universală:
Adrian Grauenfels | Teatru Scurt
Personajele:
Lali, călătorul, bătrânul, iubitul, trenuri jerpelite în mişcare perpetuă, zgomote de gară…Călătorii se clatină, se ridică să vorbească şi se aşează după ce au cuvântat.
Lali:
stăm trei în pat
deja nu mai are sens să ne ascundem (…)
In memoriam, Ion Vincent Danu
Câştigă moartea? Învinge iubirea? Câteodată ajung la linia de sosire împreună, câteosată se aşteaptă, ajung în ordine cronologică, altădată invers, câteodată moartea vine cu petale de trandafiri, iubirea cu coasa pe umăr… oricum, nu contează, nu se ştie care fuge mai tare, la start fiecare are în mână inima mea… important e cine ajunge cu ea…