Mihaela Aionesei 
în tocurile mele nu-i gust de asfalt
mâlul se agață de gleznă
se încolăcește ca șarpele
până ajunge la gâtul șoricelului de câmp
ascuns în trupul acestei necunoscute
care flutură pe buze ceva tâmp
despre care unii spun că ar fi zâmbet
calcă îndârjită cum ar călca pe covorul roșu
se afundă în dragostea de viață –
mocirla în care alții își venerează bălțile
fără să vadă putrefacția nuferilor
fluieră
fluieră cât o țin brațele noduroase ale trestiilor
crescute să prelungească respirația
ultimului stol de păsări rămas
să elibereze câte un tril pentru fiecare dimineață
cu tălpile roase până la sânge
nimeni nu vede
nimeni nu aude
la pândă stau umbre
strigătul în tocuri de treisprezece centimetri
țopăie încălțat cu sufletul meu
v i a țăăăă
