Emil-Iulian Sude(mică piesă de teatru poetic pentru copii și inițiați)
–
ACTUL I – NAȘTEREA SUFLETULUI
OMULEȚUL DE PLASTILINĂ:
Dar cine eşti tu? De unde îmi vorbeşti?
Ca un ecou aceeaşi voce care se alungeşte,
se disipează.
Atât de apropiată
cum mânuțele fetiței şi băiețelului
care m-au construit să le fiu de joacă.
VOCEA (Naivë):
Sufletul nu este nici fetiță, nici băiețel.
Dar jucăriile de plastic au suflet?
Şi cum te numeşti, voce?
Numai oamenii îşi dau nume,
pentru că vor să se recunoască.
Pe mine m-au numit Naivë.
A fost odată un loc
unde nicio ființă, lucru sau faptă
nu purta nume.
Şi nu aveam nevoie să ne recunoaştem
sau să ne deosebim,
până când cineva ne-a numit.
OMULEȚUL:
Naivë, tu eşti băiețel sau fetiță?
VOCEA:
Uite, mă poți vedea dacă vrei!
Aşa cum poți vedea zborul,
susurul apei, gândurile.
Dar se spune:
când ți-ai dat sufletul,
trupul meu de plastilină
va fi ca o frunză toamna.
Ştii frunzele acelea
care scâncesc sub paşii de copil?
Atunci am să scâncesc ca o frunză.
Nu ştiu ce înseamnă să îmi fie foame sau sete,
dar s-ar putea să scâncesc ca o frunză.
Mă tem.
Am auzit de teamă, dar nu ştiu ce e teama.
OMULEȚUL:
Teama? Dar frunzele? Dar copacii?
VOCEA:
Uite, să îți povestesc.
Fetița şi băiețelul de la clasa pregătitoare
au amestecat plastilina
din toate culorile pământului
şi m-au creat aşa cum mă vezi.
Apoi a venit băiețelul din clasa a doua
şi mi-a rupt mâna stângă.
Mă durea.
Şi creatorii mei se temeau pentru mine.
E ca şi cum ai făuri o minge din orice.
Fiecare, după puterile lui,
ar rostogoli-o către ceilalți,
şi aceasta s-ar întoarce cu viteza cu care
a fost trimisă —
la care se adaugă viteza celor
care o rostogolesc spre tine.
La fel teama. La fel lipsa ei.
OMULEȚUL:
Înseamnă că nici mingea nu trebuie făurită?
VOCEA:
Nici mingea nu trebuie făurită.
Şi faptul că vrei iubire nemăsurată
pune capăt iubirii.
Să înveți să nu mai vrei,
omulețule de plastilină.
OMULEȚUL:
Dar tu, Naivë, mă iubeşti?
Dacă mă iubeşti nemăsurat,
înseamnă că te voi pierde.
Şi dacă te pierd,
îmi voi aminti de scâncetul frunzelor
de sub paşii de copil.
Ce e iubirea pentru noi, Naivë?
VOCEA:
Ştiu atât cât pot pricepe cu inima mea.
OMULEȚUL:
Ştii atât cât poți pricepe cu inima ta.
VOCEA:
Niciodată nu avem mărimea inimilor
la fel de mari în interior.
Fiecăruia, după inima lui, i s-a dat.
Niciodată inimile la fel de pure.
Şi fiecare cum şi cu ce reuşeşte
să îşi hrănească inima.
OMULEȚUL:
De ce băiețelul din clasa a doua
mi-a rupt brațul stâng?
El a avut o inimă mică?
Inima lui i-a spus aşa?
VOCEA:
Nu. El voia să participe la construirea ta.
Îşi făurise o minge de la care avea aşteptări.
Dacă era lăsat să participe,
nu îşi pierdea inocența.
Şi în loc de doi creatori, ar fi fost trei.
Cei din jur te obligă, vrând-nevrând,
să îți pierzi inocența.
VOCEA (în șoaptă):
Sufletul nu este nici fetiță, nici băiețel.
Dar jucăriile de plastic au suflet?
Pe mine m-au numit Naivë.
Şi a fost odată un loc
unde nimic nu trebuia numit,
pentru că totul era deja cunoscut.
(Tăcere. Freamăt de frunze.)
–
INTERLUDIU – OMULEȚUL SE TREZEȘTE ÎN SINE
(Lumina se așază pe jucăria uitată pe dulap.)
OMULEȚUL:
Odată creatorii mei au vrut
să mă înalțe. dar le trebuia plastilină
multă plastilină. şi mult suflet.
şi mă creşteau înalt si lipeau pe
mine acel material de ajunsesem
dincolo genunchi lor. şi era altfel
încăperea privită mai de sus.
mai aproape de acel gol-plin
pe care ei îl numeau cer.
dar nu
puteam mişca singur nici măcar
un deget de-al meu. visau să fiu
cât ei dar nu-mi puteam mişca
măcar un singur deget. Mai-Marele
visurilor este Mai-Marele visurilor
peste Mai-Marele visurilor. Nu cumva
sunt un vis şi cine mă visează. şi pe Mai-Marele
visurilor cine îl visează.
Mă simt Naive şi nu ştiu dacă sunt real.
cum crezi tu că mă simt
când mă frământă între palmele lor
micuțe şi inofensive. mă ghemotocesc
mă întind ca pe o gumă de mestecat
şi sper ca de fiecare dată să fiu
un nou omuleț de plastilină. sau măcar
acelaşi. nu simt asta ca pe un joc
însă acel ceva din mine
nu ştiu cum i se spune. acel ceva mă convinge
că ei nu mă uită aici pe dulap. aici aproape
de jucăriile călduroase de pluş.
şi tu îmi spui să nu îmi doresc?
(Lumina devine albastră. O frunză albă se rotește în aer.)
–
ACTUL II – VISUL JUCĂRIEI VII
OMULEȚUL:
odată creatorii mei au vrut
să mă înalțe.
dar le trebuia plastilină,
multă plastilină de toate culorile
și mult suflet, de toate culorile.
acolo sufletele erau la fel,
arămiu, cenușiu,
și nu mă mai vedeam.
eram Naive, eram, mă simțeam,
dar nu mă vedeam.
în locul acela
eram locul acela, sufletul acela.
mă creșteau înalt
cât să mă apropii,
cât creșterea copiilor.
lipeau pe mine acel material,
de ajunsesem dincolo de genunchii lor.
era altfel.
încăperea privită mai de sus.
mai aproape de acel gol-plin,
un fel de piele invizibilă
de care întindeam.
și ajungea pentru toți cerul,
niciunul dintre noi
nu era lăsat în afara cerului.
ne acoperea ca un clopot de sticlă,
un cer peste cer.
atât de sus
locul acela care ținea cerul.
dar nu puteam mișca singur
nici măcar un deget de-al meu,
fără ajutorul copiilor.
ei voiau să mă joc cu mingea,
eu voiam să mă joc cu ursulețul de pluș,
eu voiam să alerg prin toată camera de joacă.
ei mă uitau într-o încăpere de dulap.
visau să fiu cât ei,
dar nu-mi puteam mișca
măcar un singur deget de unul singur.
visam să fiu un copil în carne și oase,
un creator în carne și oase
care să viseze un omuleț de plastilină
liber la vise.
dar sunt un vis micuț al copiilor.
ei trebuie să mă viseze
și numai atunci mă pot mișca liber.
visul creatorului mă mișcă, Naive.
ce ar fi lumea fără vise?
un vis — de parcă aș fi concret înlăuntrul meu,
în inima mea, în cerul meu.
mă simt și nu știu dacă sunt real.
nu cumva sunt din carne și oase,
și creatorii mei sunt din plastilină?
au fost mai aproape la împlinirea viselor
și eu, Naive, abia încolțeam în inima lor.
poate din prea multe vise ale lor îndeplinite
eu mă pot pipăi și întinde de lumea asta,
de plastilină lumina, de plastilină cerul,
de plastilină creatorii mei de plastilină.
fiecare întinde de lumea asta de plastilină.
întindem, întindem, Naive,
întindem până ne scoatem la suprafață
din pielea noastră,
de sub piele,
să fim altcineva.
și fiecare să creadă
că nu vom pleca
din lumea visului.
–
NAIVË (voce, aproape imperceptibil):
…și totuși, lumea visului pleacă prima.
(lumina scade lent. o frunză de plastilină cade.)
