Etgard Bitel După ce săptămâna trecută am făcut un scurt istoric al conflictelor dintre israelieni și arabii numiți „palestinieni”, în materialul ce urmează voi încerca să vă explic de ce nu va exista un stat palestinian pe termen mediu deși la partiția propusă de ONU s-a hotărât acest lucru.
Surprinzător, dar în acest moment niciunul dintre „jucători” nu dorește înființarea unui stat palestinian în coasta Israelului.
Voi începe cu statul Israel care preferă să cheltuiască miliarde de dolari pentru a livra apă, energie electrică, bunuri de primă necesitate și a acordat aproximativ 20000 de permise de lucru în Israel pentru locuitori din Gaza, dar nu militează serios pentru înființarea unui stat palestinian chiar dacă un procent (destul de redus) din populația evreiască ar fi de acord cu acest act.
Principalul motiv este acela că înființarea unui stat palestinian va duce, mai devreme sau mai târziu la existența unei armate palestiniene și automat la un război pe scară largă cu acest stat și eventualii lui sprijinitori.
A existat o tentativă de înțelegere între Ehud Barak, pe vremea când acesta era prim-ministru din partea Partidului Muncii, și Yaser Arafat, dar tratativele s-au oprit din cauza a două puncte care erau total inacceptabile pentru Israel deși se ajunsese până în faza schimbului de teritorii pentru că nu se poate crea un stat palestinian care să cuprindă Fâșia Gaza și Cisiordania. Cele două puncte care au blocat convorbirile au fost: stabilirea capitalei viitorului stat palestinian în Ierusalimul de Est și aprobarea reîntoarcerii arabilor „alungați” la înființarea statului Israel.
În cee ce privește Ierusalimul, statul Israel, indiferent de guvernul care va fi la putere, nu va accepta niciodată divizarea din nou a capitalei istorice a statului.
Cât despre problema reîntoarcerii, acceptarea acesteia ar însemna dispariția statului evreu datorită numărului mare de arabi care ar profita de acest act deși marea majoritate a refugiaților au părăsit Israelul la îndemnul coaliției arabe care a pornit războiul în 1948.
În acest moment tratativele sunt întrerupte datorită situației politice în partea palestiniană unde puterea este împărțită între guvernul din Fâșia Gaza care este condus de membrii organizației teroriste Hamas și guvernul de la Ramallah condus de președintele Autorității Palestiniene, Mahmud Abbas.
În ceea ce privește Autoritatea Palestiniană, aceasta este organismul interimar de autoguvernare înființat în 1994 ca urmare a Acordului Gaza-Jericho să guverneze Fâșia Gaza (360 kmp) și 41% din teritoriul Cisiordaniei, dar așa cum am arătat în materialul precedent, în urma alegerilor din 2006 și conflictului ulterior din Gaza între organizațiile Fatah și Hamas, autoritatea sa s-a extins numai în zonele A și B din Cisiordania. Fâșia Gaza a ajuns sub controlul exclusiv al organizației islamiste Hamas. Din ianuarie 2013, Autoritatea Palestiniană controlată de Fatah și-a limitat încercările de tratative cu Israelul și a început să utilizeze numele de „Statul Palestina” pe documentele oficiale, în urma unui vot al Adunării Generale a ONU din 29 noiembrie 2012 prin care a primit statutul de „stat observator nemembru al ONU”.
De altfel, încă din anii 70 Yasser Arafat, președintele din acea vreme al Organizației pentru eliberarea Palestinei (OEP) a reușit să înființeze reprezentanțe diplomatice în unele țări deși organizația sa era catalogată ca organizație teroristă.
Să trecem acum în partea cealaltă și să vedem de ce partea palestiniană nu se grăbește să definitiveze un stat palestinian de facto.
Un stat, oricare ar fi acesta, are nevoie de o economie care să-l susțină. Ori aceasta ar însemna, în viitorul stat palestinian, construcția unor întreprinderi producătoare altele decât micile întreprinderi producătoare de bombe și rachete. Pe de altă parte noul stat palestinian ar pierde miliardele de dolari pe care le pompează unele state arabe, bani cu care guvernul Hamas ca și cel al Autorității palestiniene plătesc familiile teroriștilor morți, ajută teroriștii arestați în Israel și organizează noi atentate în Israel.
Este cunoscut faptul că înainte de declararea statului Israel au existat organizații evreiești care au organizat lupta de guerilă împotriva armatei britanice, dar în momentul în care a fost declarat de către ONU, statul Israel a început construcția unei economii care a ajuns astăzi la nivelul cunoscut în întreaga lume.
Dacă vorbim despre Fâșia Gaza și guvernarea Hamas în această regiune trebuie remarcat că Hamasul a preluat spre guvernare o regiune săracă și a făcut-o și mai săracă având interes ca prin sărăcirea populației să producă o radicalizare a acesteia și să poată fi mai ușor manipulată împotriva Israelului.
În general, populația palestiniană nu are nimic împotriva Israelului.
Actele de identitate palestiniene au coperta din plastic verde, iar cele israeliene au coperta din plastic albastru.
Am avut ocazia să stau de vorbă de foarte multe ori cu cetățeni palestinieni și toți mi-au spus: „Dă-ne buletin albastru și lasă-ne să muncim în Israel”. Este expresia atât a sărăciei cât și a corupției din zonă.
Cred că este clar de ce niciunul din statele implicate nu doresc crearea de facto a unui stat palestinian, dar pentru Israel problema este mult mai complicată pentru că 20% din populația statului sunt arabi, iar o bună parte din ei se consideră „palestinieni” ceea ce având în vedere rata mare a natalității în comunitate ridică un mare semn de întrebare pentru viitor.
Sigur că incertitudinea din zonă este benefică „păpușarilor din umbră” și ea nu se va rezolva până când în Gaza și Cisiordania nu va apărea o generație de politicieni „care își vor iubi mai mult copiii decât ne urăsc pe noi”, spunea fostul prim-ministru al Israelului, Golda Meir.
